Cum au rescris comuniştii participarea României la cel de-Al Doilea Război Mondial. Faptele, falsificate grosolan

Comuniştii au falsificat o bună parte din istoria României, iar pentru aceasta nu au ezitat nici să inventeze evenimente sau personaje. În schimb, partidele istorice şi politicienii care s-au opus expansiunii comuniste au fost practic desfiinţaţi sau numiţi trădători de neam.

Istoriografia comunistă a tratat pe larg cel de-Al Doilea Război Mondial, trecând prin filtrul cenzurii evenimentele din această perioadă. Instaurarea noului regim şi atrocităţile de neegalat ale acestuia coincid cu dominaţia straină, sovietică, iar opozanţii acestuia au avut de suferit, încă din momentul în care comuniştii şi-au instalat primul guvern comunist.

Petre Constantinescu-Iaşi şi Miron Constantinescu au fost doi dintre cei mai apreciaţi istorici ai perioadei, promovând o istoriografie de tip stalinist, importată din URSS. Istoricii din anii 1945-1960 au promovat ideile Moscovei şi au încercat să acrediteze ideea conform căreia România îi datora toată recunoştinţa Uniunii Sovietice, pentru rolul pe care aceasta l-ar fi avut în dezvoltarea ţării.

„Eroi” şi „trădători”

În acelaşi timp, Ana Pauker (foto jos), Gheorghe Gheoghiu Dej şi tovarăşii lor au fost prezentaţi ca adevăraţi eroi care au luptat şi s-au sacrificat pentru binele poporului.

La polul opus, Regele Mihai, Mareşalul Ion Antonescu şi liderii partidelor istorice au fost prezentaţi ca nişte trădători de neam. Lipsiţi de orice fel de scrupule, comuniştii i-au demonizat pe toţi cei care s-au opus Uniunii Sovietice şi instaurării noului regim. 

Chiar şi după anii 60, când România a încercat să se distanţeze de URSS, istoricii au continuat să treacă sub tăcere rolul partidelor istorice în timpul războiului, prezentându-le ca pe nişte elemente nocive. 

Istoricii comunişti au evitat subiectul Basarabia

Intrarea României în război alături de Germania lui Adolf Hitler a fost văzută ca un act de sinucidere naţională. Principalul vinovat a fost, în viziunea istoricilor comunişti, Ion Antonescu. În schimb, aceiaşi istorici au trecut sub tăcere agresiunea fostei URSS împotriva României şi anexarea forţată a Basarabiei, adică exact motivul care a stat la baza deciziei de a intra în război.

„La fel ca Fuhrerul în Germania şi Ducele în Italia, şeful regimului de dictatură militară din România şi-a asumat puteri discreţionare în conducerea statului. Acest fapt, conjugat cu o credinţă nestrămutată în rolul său mesianic, l-au împins pe Antonescu spre o megalomanie extrem de periculoasă pentru soarta însăşi a naţiunii române. Pentru a ilustra această trăsătură de caracter, desoebit de semnificativ este răspunsul pe care el l-a dat colaboratorului său,  Mihai Antonescu, când acesta l-a îndemnat să pună capăt războiului, deoarece ţara întreagă aştepta încheierea păcii: „Dumneata nu eşti ţara, ţara sunt eu”, scria istoricul Aurică Simion în volumul „Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944”. 

O carte controversată

Cartea apărută la Editura Dacia din Cluj, în 1979, a stârnit numeroase polemici şi a sfârşit prin a fi retrasă de pe piaţă. Lui Simion, care era angajat al Institutului de Istorie al Partidului din Capitală, i s-a reproşat faptul că ar fi prezentat un altfel de 23 august, în care a menţionat şi rolul partidelor istorice şi cel al regelui în evenimentele de atunci. 

„Simion a păcătuit, cel puţin în viziunea comuniştilor, prin faptul că a amintit şi rolul avut de celelalte partide în desfăşurarea evenimentului. Sigur că şi Simion a prezentat PCR ca principal actor, iar celelalte partide au fost mai mult criticate, însă a deranjat simplul fapt că el a amintit de un Maniu sau de un Brătianu fără a-i pune neapărat la zid”, consideră istoricul Daniel Brocea. 

Elocvent în acest sens este titlul unuia din capitolele volumului amintit, „Opoziţia PCR faţă de regimul antonescian şi de politica de alianţă cu AXA. Atitudinea contradictorie a PNŢ şi PNL. Dialogul lui Antonescu cu Maniu şi Brătianu”.

Campania din URSS, „act de agresiune împotriva unui vecin bun”

Acelaşi Daniel Brocea observă faptul că istoricii români au trecut în general sub tăcere campania din URSS. Iar cei care s-au hazardat să analizeze acest episod, l-au prezentat în culori sumbre, ca pe un act de agresiune împotriva URSS. 

„Campania din URSS a fost practic scoasă din manualele de istorie, iar în literatura de specialitate a fost rar tratată. În toate cazurile în care a care a fost amintită, a fost văzută ca o nebunie, ca un gest condamnabil şi ruşinos, o agresiune la adresa unui vecin bine intenţionat. Evident, România – sau mai bine zis Antonescu şi regele Mihai – erau prezentaţi ca nişte duşmani ai poporului, care au lovit în ţărănime şi în muncitorime şi au trimis armata să invadeze bunul şi blândul vecin de la est, doar ca să-i facă pe plac lui Hitler”, mai spune Brocea. 

La rândul său, istoricul Tudor Sălăgean critică viziunea comunistă asupra istoriei şi remarcă felul în care propaganda a îndoctrinat generaţii întregi prin intermediul manualelor şcolare. Inclusiv actul de 

„Manualele erau expresia ideologiei naţionalismului comunist şi promovau o viziune mistificatoarea asupra istoriei care era considerată un instrument al ideologiei de partid şi nu o disciplină socio-umană independentă. Legat de evenimentele din 23 august 1944, trebuie să menţionăm că Partidul Comunist era un partid cu nu foarte mulţi membri şi mulţi dintre ei erau străini, deci nu e posibil să fi avut rolul principal în înlăturarea lui Antonescu şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei. Mai ales în partea Istoriei de secol XX, în ceea ce priveşte comunismul erau nenumărate exagerări şi mistificări“, a declarat, pentru „Adevărul“, istoricul Tudor Sălăgean.

Intrarea Armatei Roşii în Bucureşti  a fost văzută ca o sărbătoare

Intrarea trupelor sovietice în Capitală a fost descrisă ca o adevărată sărbătoare pentru populaţia României. „Printr-o hotărâre a guvernului a fost alcătuită o delegaţie formată din Constantin-Titel Petrescu, ministru secretar de stat, generalul Victor Dombrowski, primarul general al Bucureştilor şi generalul de corp de armată Iosif Teodorescu, comandatul militar al garnizoanei Bucureştilor, care a transmis un călduros salut la sosirea primelor coloane sovietice în zilele de 30 şi 31 august, în capitala eliberată a României. La mitingurile care au avut loc în zilele respective în Piaţa Naţiunii, Piaţa Obor, Piaţa Mihai Viteazu, Piaţa Universităţii şi în alte locuri au luat cuvântul, salutând eliberarea României de sub dominaţia fascistă, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Constantin Pîrvulescu, Gheorghe Apostol şi Constantin Agiu din partea PCR, Nicolae Ceauşescu din partea UTC, Elena Petrescu din partea femeilor, Gheorghe Vlădescu – Răcoasa din partea Uniunii Patrioţilor”, scria acelaşi Aurică Simion în volumul „Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944”.