Cum au făcut alţii regionalizarea

Italia, Spania sau Polonia au optat pentru structuri regionale atât reprezentative istoric cât şi eficiente economic. ADS Cluj-Napoca încheie proiectul jurnalistic iniţiat în primul număr al săptămânalului printr-un material în care vă prezintă cum au făcut alte state reforma administrativă.

Dezvoltarea economică şi administrarea eficientă a teritoriului statal sub diverse structuri organizatorice - regiuni, provincii, voievodate - au fost criteriile de la baza regionalizării din ţările europene precum Italia, Spania şi Polonia. Aceste state s-au schimbat la faţă ţinând cont nu numai de necesităţile economice, ci şi identităţile locale.

Regionalizarea s-a făcut în funcţie de specificul naţional şi tradiţia politică existentă în fiecare ţară, distingându-se astfel trei tipare majore. Primul model este cel al statului federal - cazul Germaniei sau Austriei. Al doilea model este cel al statului regionalizat - Spania, Italia, ţări care sunt formal unitare, dar funcţionează ca o structură de comunităţi autonome, fiecare cu puteri şi legi diferite. Al treilea model - cazul Poloniei - este cel al statului unitar descentralizat, cu regiuni autonome ce au competenţe legislative similare landurilor germanea.

Lectorul universitar Radu Barna, care are studii ştiinţifice publicate despre regionalizare şi predă un curs pe tema dezvoltării regionale la Facultatea de Studii Europene din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, susţine că modelul italian sau spaniol s-ar plia cel mai bine pe realităţile româneşti.
„Un model federal este total exclus pentru România întrucât e prea devreme, statul român nu e pregătit din punct de vedere educaţional şi administrativ pentru o astfel de structură. Avem prea multe sensibilităţi religioase şi etnice“, susţine Radu Barna.

Federalismul e o soluţie pentru statele cu multe etnii sau cu tradiţii istorice foarte diverse. E cazul Germaniei, care e constituită din state federate şi are cinci niveluri de administrare a teritoriului (local, comunal, regional, statal - landurile şi federal). „Este organizarea teritorială ideală pentru că ţine cont de nevoile oamenilor, iar distanţa dintre cetăţean şi instituţie e mai mică. Toate landurile au aceleaşi competenţe“, explică lectorul clujean.

Transferul de competenţe de la nivel central spre nivelurile inferiore s-a reglementat, de la bun început, prin Constituţie. „Federaţia poate acorda landurilor ajutoare speciale destinate investiţiilor, vitale pentru dezvoltarea zonei şi compensării inegalităţilor economice“, afirmă Sabin Gherman, în cartea „Regionalizarea. Raport despre starea noţiunii“.

„Patria autonomiilor“

Uşor diferite sunt Spania şi Italia, state puternic descentralizate, fie ca urmare a presiunilor identitare, fie a celor economice. Cunoscută drept „patria autonomiilor“, Spania are 17 regiuni autonome şi 2 oraşe autonome (Ceuta şi Melilla). Fiecare regiune autonomă are propriul său statut cu competenţe specifice. Sunt şi regiuni sărace, adică slab dezvoltate economic, dar şi regiuni bogate. Sistemul actual, cu patru niveluri de administrare, a fost adoptat în 1981.

Această ţară stabilise încă din 1978, în Constituţie, trei maniere diferite de acces la autonomie regională. Spania recunoaşte existenţa oficială a mai multor limbi în anumite regiuni ale sale (Ţara Bascilor, Catalonia, Galiţia, Aragon etc), dreptul de a avea sistem financiar propriu (Insulele Canare) şi sistem fiscal specific (Ţara Bascilor, Navarra), dar şi dreptul de a avea o poliţie proprie (Ţara Bascilor).

Două cazuri speciale : regiunea Andaluziei şi cunoscuta Ţară a Bascilor

Prima, explică Radu Barna, se bucură de o puternică autonomie culturală, dar este o regiune săracă ce trăieşte doar din banii primiţi de la Madrid. În schimb, Ţara Bascilor îşi foloseşte autonomia pentru a milita pentru independenţă. „Ţara Bascilor e o regiune foarte bogată care îşi gestionează singură propriile resurse. Are o reprezentanţă puternică şi la Bruxelles “, explică Radu Barna.

Regiuni cu statut special

Regiuni autonome cu statute şi competenţe proprii, reglementate constituţional, funcţionează şi în Italia. Reforma instituţională din 1999 a întărit considerabil puterile celor 25 de regiuni, de aceea regionalizarea italiană e văzută drept o formulă instituţională extrem de rapidă, complexă şi eficace. Un statut special au cinci regiuni autonome - Friuli Venezia Giulia, Sardinia, Sicilia, Trentino-Alto Adige (Tirolul de Sud) şi Val d`Aosta. Aici, preşedinţii de regiune sunt aleşi prin vot universal. De asemenea, consilierii din fiecare regiune au un rol important. O delegaţie compusă din consilieri regionali alege preşedintele ţării, alături de Parlament.

Modelul polonez

Tot în 1999, un alt stat european a văzut în regionalizare o necesitate imediată. Radu Barna spune că în Polonia a avut loc o dezbatere publică îndelungată, care a durat trei ani, despre cum să se facă regionalizării. Rezultatul a fost formarea a 16 regiuni (voievodate), 373 de districte şi 2.489 de municipalităţi, dintre care 65 sunt oraşe cu statut de district „S-a adoptat foarte repede, într-un consens. Politicienii noştrii văd doar finalitatea, că regionalizarea s-a făcut repede, însă uită de anii de discuţii“, susţine lectorul Barna. Acestuia patru niveluri de administrare i se par potrivite. „Mi se pare coerentă şi logică formula de patru niveluri administrative. Nivelul local şi comunal sunt esenţiale pentru că sunt cele mai aproape de oameni“, spune acesta.

Ţinutul Secuiesc, după modelul andaluz

Lectorul Radu Barna militează pentru regionalizarea României. Ea trebuie făcută, crede universitarul, pentru a da economiei o traiectorie ascendentă. „Ideea e să se facă pentru oameni, nu de dragul ideii de a ne organiza mai bine “, este de părere Radu Barna.
Acesta crede că reforma ar trebui să facă prin crearea de regiuni, fie după criteriul istoric, fie după cel economic, însă modelul adecvat ar fi cel italian sau spaniol, în care viitoarele regiuni româneşti să se dezvolte fiecare în ritmul propriu, după specificul local. „Avem nevoie de autonomie, să ne dezvoltăm cum dorim. Dacă Ţinutul Secuiesc ar fi o regiune atunci ar merge pe modelul Andaluziei, nu al Ţării Bascilor din Spania. Ţinutul Secuiesc ar fi o regiune cu o puternică autonomie culturală, deoarece nu există acolo un centru economic“, a încheiat Radu Barna.