VIDEO Motivul pentru care, de Lăsata Secului, în Bărăganul buzoian ard focuri uriaşe aprinse de localnici. Flăcările sunt întreţinute cu pneuri uzate

Localnicii din Smeeni, judeţul Buzău, păstrează un obicei străvechi, numit Dihorniţa. În fiecare an, înainte de intrarea în Postul Mare al Paştelui, pe uliţele satului din Bărăganul buzoian, tinerii aprind focul pentru a alunga gerul iernii şi spiritele rele, marcând trecerea de la iarnă la primăvară.

În fiecare an, de Lăsata Secului, uliţele comunei buzoiene Smeeni sunt luminate de flăcările aprinse de către localnici.

Duminică seara, veselia tinerilor care se implică în fiecare an în organizarea ”Dihorniţelor" a fost la cote maxime. Focurile au fost aprinse înainte de lăsarea întunericului şi au fost întreţinute până târziu, cu cauciucuri uzate. 

Acest obicei este şi un motiv de distracţie, în unele locuri muzica şi băutura fiind la discreţie.

”Înainte, focul se mai aprindea şi cu lemne, coceni de porumb şi haine rupte, nefolositoare. Bătrânii spun că arderea hainelor semnifică trecerea într-un nou sezon, înnoirea. Cândva, sătenii făcea dihorniţele din cutii de conserve, în care puneau nisip şi gaz şi le învârteau pe uliţe”, spune Răzvan Nicula, învăţător din Smeeni.

Obiceiul este unul străvechi, păstrat din tată-n fiu, şi este denumit „Dihorniţa”, adică trecerea de la iarnă spre vară şi mai ales începutul lucrărilor agricole.

Potrivit profesorului Ioan Stoica, „Dihorniţa” sau „Duhalniţa” însemna un obiect din lemn scobit la mijloc, prevăzut cu un orificiu central, care se umplea cu reziduuri, de regulă cu păcura utilizată la ungerea osiilor de la căruţe. 

Tot dihorniţă se numea şi cutia din tablă umplută cu coceni stropiţi cu gaz, pregătiţi astfel pentru foc. Recipientele din lemn sau din tablă sunt legate, fiecare, cu o sârmă sau lanţ, care au la capete câte o bucată din lemn, fixată în aşa fel încât să poată fi prinsă cu o mână sau cu ambele mâini.

Obiectul astfel confecţionat şi denumit „Dihorniţă” este asociat cu obiceiul tradiţional purtând acelaşi nume, obicei pus în legătură cu Postul Mare sau Postul Paştelui, practicat în localităţi din Câmpia Bărăganului. 

După ce se dă foc reziduului sau cocenilor, se ia capătul sârmei ori al lanţului de care e prinsă „Dihorniţa” şi, după modelul sportiv al aruncătorului de ciocan, e învârtită cu putere, prin rotaţii repetate, după care i se dă drumul pentru ca, prin rostogolire, să ajungă cât mai departe în câmp spre a alunga spiritele rele. 

În alte situaţii, dihorniţele sunt prăvălite de pe dealuri, spre a se rostogoli până în vale. Scopul e mereu acelaşi: alungarea duhurilor malefice, astfel încât pământul să rămână „curat” pentru a deveni mănos, iar holdele să crească frumoase şi bogate în rod.