Semnificaţia îngropării oalelor din lut sub troiţele din lemn în Munţii Buzăului

Olăritul a fost principala meserie a bărbaţilor din zona de munte a Buzăului, pricepere moştenită de la strămoşii daci. Multe dintre obiceiurile localnicilor sunt strâns legate de această ocupaţie străveche. Printre ele, este şi cel al îngropării unei căni din lut ars sub o troiţă din lemn.

Comunităţile rurale păstrează intacte troiţele ridicate de strămoşi la răscruci de drumuri, la capetele de pod ori lângă fântâni. Cele mai multe astfel de cruci sunt din piatră şi lemn, unele pictate, altele nu, care conţin inscripţii şi însemnări.

Micului monument i se făcea acoperiş, chiar căsuţă, i se monta uneori în apropiere o băncuţă pentru odihnă, pentru ca drumeţii care se opreau să bea apă să aibă şi răgaz pentru a rosti o rugăciune.

Astfel de troiţe, cele mai multe din lemn, sunt răspândite în toate satele comunei buzoiene Mânzăleşti, unde se află o veche comunitate de munteni a căror principală îndeletnicire a fost olăritul.  

Multe dintre obiceiurile localnicilor sunt strâns legate de această ocupaţie străveche, aşa cum este şi cel al îngropării unei căni din lut ars sub o troiţă din lemn.

”Troiţele erau simple, din două stinghii îmbinate. Înainte de a fi construite, la o jumătate de metru adâncime, se aşeza un vas din lut ars de mărime normală despre care se zice că îndeplinea dorinţe. Prin îngroparea unei ulcele la baza troiţei, rugăciunea unei mame spusă cu toată credinţa se îndeplinea. Pentru ce era rugăciunea? În primul rând pentru sănătatea copiilor ei, pe urmă pentru înţelegere şi o soartă mai bună”, spune Cecilia Petrescu, colecţionar de artă tradiţională.

Arta producerii vaselor din lut ars rezistă de sute de ani în satele comunei Mânzăleşti. În majoritatea gospodăriilor se găseau câte o roată pentru olărit şi cuptoare în care meşterii ardeau cănile sau castroanele din pământ.

”După modelarea lutului, vasele care ajungeau în arsoare se puneau cu gura în jos, deasupra se acopereau cu cioburi şi se făcea focul până când se ajungea la 2.000 de grade. Olarii îşi dădeau seama că ating această temperatură atunci când deasupra se forma o flacără albastră. Stingeau flacăra şi apoi o zi două lăsau vasele la copt”, spune Cecilia Petrescu.

Acestei ocupaţii i-a fost dedicat un spaţiu generos în cadrul Muzeului Timpul Omului, în care sunt prezentate obiecte donate de localnicii din Mânzăleşti.

Aici sunt expuse vase şi oale din ceramică realizate în Mânzăleşti, cuptorul de arsoare a vaselor de lut, roata olarului dar şi alte unelte vechi.