Reportaj: Oamenii Bărăganului trăiesc din ce le oferă pământul / FOTOGALERIE
0De-a lungul secolelor, oamenii Bărăganului, locul în care natura este mai zgârcită cu agricultorii şi crescătorii de animale, au învăţat să supravieţuiască valorificând singura resursă naturală pe care o au la îndemână: pământul.
Ca o adaptare la natură, aşa au apărut primele generaţii de cărămidari, familii de ţigani aciuaţi pe lângă comunităţile din câmpia Bărăganului, care s-au apucat de confecţionat cărămidă din argilă arsă, cu sute ade ani în urmă.
În judeţul Buzău, lângă Cilibia sunt cele mai multe familii care trăiesc din producerea şi vânzarea teracotei. La 20 de kilometri de oraş, pe drumul care leagă Buzăul de Brăila, se pot vedea, de-o parte şi de cealaltă a şoselei mormane de cărămizi, numai bune pentru sobe şi construcţia de adăposturi pentru animale. Paralelipipede din lut, modelate într-un tipar din lemn, sunt aşezate unul peste altul, formând un cuptor uriaş. În interior este necesară o adere mocnită, timp de o zi şi o noapte, pentru ca bucăţile de pământ să se întărească transformându-se în cărămidă.
Cu greu îi distingi pe cei care muncesc în micile exploataţii de argilă, pentru că au căpătat culoarea pământului. Florin Oaie este unul dintre muncitori. Împreună cu soţia sa, Mariana, munceşte din zori şi până-n noapte după care ia pauză doar atât cât să-şi tragă răsuflarea şi să ia un gât de apă. E plin de noroi amestecat cu sudoare, din cap şi până-n picioare. Amestecă mânuind cu greutate lopata în pământul îmbibat cu apă, pe care soţia lui urmează să-l frământe şi apoi să-l toarne în formele dreptunghiulare.
Florin are 42 de ani şi nu îşi aminteşte să fi făcut altceva în viaţă, decât cărămidă. „Mama m-a născut în pământ şi tot în pământ mi-a fost dat să trăiesc. M-am apucat de la 10 ani să lucrez la cărămizi, pentru că părinţii mei erau foarte săraci şi trebuiau ajutoare. Acum toată familia mea lucrează cu mine la cărămizi. Tone de pământ mi-au trecut prin mâini”, mărturiseşe Florin.
În aşteptarea aluatului de argilă, femeia lui îşi mai permite câte o mică pauză să le dea ceva de mâncare sau apă de băut celor trei copii ai familiei. Îi iau cu ei la marginea satului ca să-i aibă în grijă, cât muncesc la cărămizi. Mariana Oaie are 29 de ani şi la fel ca soţul ei e resemnată cu traiul pe care îl duce. „Muncim ca să ne creştem copiii, să avem ce le da să mănânce, să strângem niţei bani pentru la iarnă. Noi nu avem nici ajutor de la primărie, fiindcă zice de acolo că avem sursă de venit”, spune Mariana.
Munca istovitoare şi greutăţile casei au săpat riduri adânci în chipul femeii. „Dimineaţa la ora 6 suntem aici şi ne întoarcem acasă seara târziu. Punem de de mămăligă, mâncăm şi se duce ziua”, spune femeia.
Cristina este cel mai mare dintre copiii familiei Oaie. În vacanţă, micuţa de nouă ani merge cu părinţii ei, la cărămizi. Chiar dacă este o fărâmă de om, fetiţa pune mâna pe lopată şi amestecă noroiul. Este un ajutor de nădejde pentru părinţii ei. „Îmi este milă de mama când o văd plină de noroi şi vreau să o ajut.Când mă fac mare, o să fac bani mulţi şi o să am grijă de mama, tata şi frăţiorii mei”, spune Cristina.
Fata soţilor Oaie trece în clasa a treia şi are note bune la şcoală. Rezultatele fetei îi dau aripi lui Florin, care a început să spere că tradiţia strămoşilor săi se va întrerupe o dată pentru totdeauna. „Tare aş vrea ca toţi copiii mei să ajungă ceva în viaţă, să plece din sărăcia asta şi să nu mai muncească în noroi. Cristina vrea să se facă învăţătoare şi o să muncesc pentru ea, să ajungă acolo unde vrea”, mărturiseşte Florin, cu ochii umeziţi brusc.