Povestea fascinantă de dragoste dintre prea frumoasa Dâmboviţa şi ciobanul Bucur. Legenda celei mai importante ape curgătoare care străbate Capitala

Povestea celei mai importante ape curgătoare care străbate Bucureştiul a început în urmă cu mulţi, foarte mulţi ani, atunci când dragostea dintre doi tineri a fost încercată cu probe ca de basm. Bucur, ciobanul care a venit în Bucureşti, a contribuit şi la formarea râului Dâmboviţa.

Legenda spune că într-o pădure din ţara noastră avea casă un tăietor de lemne foarte sărac, dar care se considera un om bogat pentru că avea o comoară de fiică, o tânără sprintenă şi frumoasă pe care o chema Dâmboviţa. Bărbatul o crescuse pe fiica lui fără niciun fel de ajutor, pentru că mama acesteia murise cu ani în urmă.

Dâmboviţa este cerută în căsătorie de un "prinţ"

În apropiere de pădurea în care trăiau cei doi, tată şi fiică, era o câmpie unde îşi ducea existenţa un cioban vestit, Bucur. Dâmboviţa şi ciobanul se cunoşteau din copilărie şi odată cu trecerea timpului s-au îndrăgostit unul de celălalt, ajungând să creadă că legătura lor este ursită de divinitate.

Anii au trecut peste cei doi îndrăgostiţi şi într-o noapte, la uşa tăietorul de lemne a apărut un prinţ. Acesta se plângea de faptul că este urmărit de mai mulţi hoţi şi că nu ştie cum ar putea să scape de aceştia.

După câteva clipe l-a întrebat pe tatăl Dâmboviţei dacă  doreşte să-i arate drumul sper vârful muntelui în care era pădurea. Dâmboviţa s-a hotărât să îl conducă pe prinţul necunoscut spre locul în care dorea să ajungă, deoarece tatăl fetei era prea bătrân pentru a mai putea face faţă unei asemenea drumeţii.

După câteva minute de mers, Dâmboviţa a început să se simtă rău, stare ce i se agrava odată cu trecerea fiecărei secunde. Fata bănuia că prinţul este de vina pentru starea din ce în ce mai chinuitoare pe care o simţea. După câteva ceasuri, prinţul şi Dâmboviţa ajunseseră pe cărarea din vârful muntelui, de unde se vedea un castel impunător.

Brusc, prinţul îi prinse mâna Dâmboviţei între palmele sale şi o ceru în căsătorie, spunându-i că drumul pe care le-au parcurs împreună a fost suficient pentru a-l face să o îndrăgească foarte mult.

Fata îl refuză categoric şi imediat îi spuse prinţului că inima ei este furată de mult timp de un cioban pe care îl cheamă Bucur. Văzând că cererea i-a fost refuzată, prinţul îi arătă că impunătorul castel care se vedea în zare îi aparţinea, dar Dâmboviţa nu păru impresionată de acest lucru.

Duhul muntelui, o păpuşă şi un cuţit

În cele din urmă, misteriosul prinţ îi spuse Dâmboviţei că a fost vorba despre o încercare, pentru că el nu era nici prinţ şi nu avea nici castelul din zare. Era duhul muntelui care s-a hotărât să îi testeze Dâmboviţei fidelitatea faţă de Bucur.

În tot acest timp, tatăl fetei l-a anunţat pe Bucur că ceva rău s-a întâmplat cu Dâmboviţa. Bucur a fugit spre vârful muntelui, iar prinţul a decis că e timpul să plece. Înainte să o lase singură pe Dâmboviţa, prinţul i-a oferit două obiecte: o păpuşă şi un cuţit, după care a dispărut.

Bucur a alergat spre fată şi a început să îi reproşeze că a trădat legătura dintre ei şi că s-a îndrăgostit de un alt băiat. Văzând că are în mână cuţitul pe care i-l dăruise prinţul, Bucur s-a decis să o pună pe Dâmboviţa la un test.

I-a spus fetei să dea cu cuţitul într-o piatră, spunându-i că în acest fel află dacă tânăra este neprihănită. Dacă piatra se despică, înseamnă că Dâmboviţa e încă pură, în schimb, dacă piatra rămâne intactă, legătura celor doi îndrăgostiţi a fost umbrită de infidelitatea Dâmboviţei.

Fata lovi piatra cu micuţul cuţit şi din aceasta începu să curgă un râu. Era apa Dâmboviţei. Bucur şi-a dat seama imediat că a greşit şi i-a cerut fetei iertare. Păpuşa a rămas pe vârful muntelei şi de atunci muntele se numeşte Păpuşa.

Cei doi tineri s-au căsătorit şi au format Bucureştiul de astăzi, cel în care curge Dâmboviţa şi care poartă numele dat de cioban.