Pe vremea când bucureştenii credeau că „Doamne, ajută!“ este cea mai bună pastilă, iar mercurul era considerat medicament
0Pe lângă medicina clasică, de-a lungul timpului au existat numeroase tehnici preferate de bucureşteni pentru tratarea oamenilor bolnavi, prin consumul de mercur sau rugăciuni îndelungate. Cu secole în urmă, bucureştenii apelau la divinitate şi la „vindecătoare“ cunoscute, sperând să alunge orice urmă de boală din trupurile celor apropiaţi.
Adevărul.ro vă propune să aflaţi care erau metodele curative alese de bucureştenii secolelor trecute şi modul în care aceştia încercau să se vindece de afecţiunile vremii.
Baba Neacşa, vindecătoare care „hipnotiza“ bolnavii
În urmă cu sute de ani, alimentele care astăzi înfrumuseţează farfuriile bucureştenilor făceau adevărate minuni pentru sănătatea locuitorilor din Capitală. Legume, zahăr, hrean sau miere, toate acestea erau folosite de „babele“ Bucureştiului, combinate cu grijă şi puse la loc de cinste printre leacurile cele mai cunoscute ale oraşului. Pentru ca „medicamentul naturist“ să aibă un efect imediat, era asezonat cu un „tras pe spate“ , echivalentul unui masaj din zilele noastre.
Pitulicea Ţiganca era una dintre vindecătoarele-vedetă ale oraşului, cunoscută pentru reţele care îi însănătoşeau şi pe cei mai bolnavi oameni. Femeia avea leacuri-minune pentru aproape orice boală, rareori confruntându-se cu maladii pe care medicamentele ei să nu le poată învinge.
O altă „vindecătoare“ cunoscută pentru minunile medicale pe care le făcea era Baba Neacşa, rămasă în memoria bucureştenilor ca o adevărată „făcătoare de minuni“ . Era o femeie bătrână şi slabă, cu faţa brăzdată de riduri, dar cu nişte ochi negri din care curgea o privire ageră şi iute. Era suficient să privească spre omul bolnav şi pacientul părea hipnotizat de privirea femeii.
Una dintre metodele aplicate de Baba Neacşa era aceea prin care îşi plimba degetele pe deasupra trupului bolnavului, făcându-i întregul corp să vibreze. În acel moment începea să sufle spre bolnav şi să rostească un descântec. Efectele tehnicii de însănătoşire nu erau vizibile doar la pacient, baba vindecătoare fiind profund tulburată de întregul ritual, din cauza cantităţii de energie canalizată şi transferată de la ea la pacient.
În cazul în care „tratamentul“ nu funcţiona, bolnavul era scos pe prispa casei şi expus trecătorilor care frecventau zona. Dacă unul dintre vizitatori îşi amintea de vreo situaţie similară, în care un apropiat de-al lui să fi suferit din cauza aceloraşi simptome, era dator să spună cum a reuşit bolnavul să îşi revină din agonia chinuitoare.
De cele mai multe ori, argintul viu era medicamentul preferat de „vindecătoare“, dar cantităţile folosite uneori erau drumul sigur spre moartea bolnavilor. Alături de mercur, aşa cum mai era cunoscut argintul viu, lipitorile erau folosite ca medicamente cu efecte impresionante, dar şi ierburile care produceau efecte laxative era deseori întrebuinţate.
Pe lângă argintul viu, numărul lipitorile folosite în tratarea bolnavilor era deseori ucigător, după cum a rămas consemnat în cartea lui G.I.Gion „Istoria Bucureşcilor“ , bolnavul fiind „golit“ de sânge.
„Doamne, ajută!“ , leacul preferat de bucureşteni în urmă cu secole
În Bucureştiul vremurilor trecute, locuitorii oraşului căutau tratamentul diverselor afecţiuni în rugăciune. În anul 1664, unul dintre copiii lui Grigore-Vodă Ghica s-a îmbolnăvit grav şi, în ciuda numeroasele apeluri făcute către divinitate, copilul s-a stins în chinuri groaznice.
În speranţa vindecării cu ajutor divin, apropiaţii bolnavilor, din Bucureştiul trecut, agăţau icoane pe pereţii camerelor, îşi puneau cruciuliţe sub perne şi citeau acatiste. Din ritualul curativ nu lipseau aghiasma şi rugăciunile spuse ore întregi în faţa icoanelor.
De cele mai multe ori, bolnavii erau unşi cu mir sau beau din apa în care era lăsată timp îndelungat o cruce. Aceste etape erau parcurse de oameni din toate categoriile sociale, dar cei mai bogaţi credincioşi făceau diferenţa în momentul în care aduceau moaştele vreunui sfânt lângă patul bolnavului.
Au rămas consemnate în unele cărţi şi întâmplări care i-au tulburat profund pe oamenii vremii, de la sicrie cu moaşte care nu mai puteau fi ridicate până la oameni cărora le amorţeau mâinile atunci când le cărau. Toate aceste întâmplări erau puse pe seama divinităţii şi interpretate ca un refuz a „Celui de Sus“.
Entuziasmul credincioşilor atingea cote maxime în momentul în care se zvonea că în Bucureşti a ajuns vreun patriarh de la Ierusalim care are mir de la Sfântul Mormânt sau aghiasmă. Rudele bolnavilor luau cu asalt faţa bisericească şi, de cele mai multe ori, se loveau de o înşelătorie.
Pentru că cererile erau impresionante, iar patriarhii nu puteau aduce în Bucureşti cantităţi foarte mari, reprezentanţii bisericii apelau la diverse trucuri. De exemplu, atunci când apa sfinţită se termina, aceasta era înlocuită cu apă din Dâmboviţa, fiind cea mai accesibilă metodă de a-i mulţumi pe credincioşi. De asemenea, era şi un mod bun de a câştiga bani de pe urma credinţei manifestate de bucureşteni.
Pe aceeaşi temă: