Legendă urbană: sufletele rămase captive în zona Bisericii Sfântul Anton. Cum a ars în urmă cu peste un secol şi jumătate un sfert din Bucureşti

În urmă cu mai bine de 160 de ani, centrul Bucureştiului a fost mistuit de flăcări înalte de câţiva metri care au distrus mii de prăvălii, case şi biserici. Ca prin minune, icoana Sfântul Anton, care se afla în biserica cu acelaşi nume, a rămas intactă. În schimb, o legendă urbană spune că cei care se aflau în biserică au murit în flăcările enorme.

În centrul Bucureştiului, în anul 1735, a fost ridicată o biserică ce se numea Sfântul Anton. Ani de-a rândul, biserica a fost un reper al Bucureştiului, dar a dispărut în anul 1847, atunci când un incendiu îngrozitor a mistuit mii de case, biserici şi prăvălii din Capitală. Deşi icoana Sfântului Anton a rămas neatinsă de flăcări, o mulţime de oameni şi-au pierdut viaţa în incendiul de atunci, iar zidurile bisericii s-au transformat în cenuşă. La câţiva paşi de locul în care se afla în urmă cu sute de ani altarul lăcaşului de cult ars se ridică astăzi Biserica Sfântul Anton (care a preluat numele şi hramul celeilalte biserici), cea mai veche din Bucureşti, despre care se spune că este protejată de o minune dumnezeiască şi că aici credincioşilor li se împlinesc cele mai arzătoare dorinţe. 

Focul care a mistuit un sfert din Bucureşti

Actuala Biserică Sfântul Anton se numea în trecut Biserica Domnească şi era locul în care domnitorii Ţării Româneşti erau încoronaţi. „Biserica a fost constuită de către Mircea Ciobanul şi putem spune că se aseamănă cu cea de la Curtea de Argeş. Aici erau încoronaţi domnitorii Ţării Româneşti“, explică istoricul Dan Falcan. Biserica are o valoare incontestabilă şi în ea au intrat de-a lungul timpului o mulţime de personalităţi marcante din istoria României: Mihai Viteazul, Matei Basarab şi Ştefan Cantacuzino sunt doar câteva dintre numele care pot fi amintite. 

În martie 1847, un sfert din centrul Bucureştiului s-a transformat în cenuşă. Atunci, spune istoricul Dan Falcan, au fost distruse o mulţime de case, prăvălii, hanuri şi biserici. Mulţi locuitori ai Bucureştiului din acea vreme s-au adăpostit pe Dealul Mitropoliei pentru a putea să privească cum flăcările cuprind construcţie după construcţie, transformând oraşul, pas cu pas, într-un morman de cenuşă. 

„Era 23 martie 1847, în noaptea de Înviere. Atunci, copilul Zincăi Drăgănescu, o boieroaică, a început să se joace cu un pistol şi cu cremene. A aprins focul şi vântul l-a purtat către Centrul Bucureştiului. Drăgăneasca avea casa în apropiere“, povestea Falcan. 

O legendă urbană spune că sufletele celor care au pierit în incendiul din 1847 ar fi rămas captive pe străzile din Centrul Vechi şi în jurul actualei Biserici Sfântul Anton. De asemenea, miturile urbane vorbesc despre existenţa unor fenomene stranii care se petrec în nopţile târzii chiar pe îngustele alei din Centrul Istoric.