FOTO Prizonier pentru o zi. Povestea cutremurătoare a Fortului 13 Jilava, unde intelectualilor li se ştergea orice urmă de viaţă

Teroare, umilinţă, sânge şi dezumanizare. Chiar şi aceste cuvinte înfiorătoare sunt departe de a descrie suferinţa pe care au îndurat-o toţi cei care au fost întemniţaţi, ani la rând, în cea mai groaznică puşcărie comunistă, Fortul 13 Jilava, de la marginea Bucureştiului.

Am petrecut o zi printre pereţii scrijeliţi şi plini de mucegai ai celulelor înfricoşătoare de sub pâmânt, unde umezeala era apăsătoare, iar aerul rece, aproape dureros. Am ascultat cu fruntea încreţită poveştile cutremurătoare ale deţinuţilor din Fortul 13, care au fost torturaţi până la moarte, pentru că erau inteligenţi şi curajoşi, pentru că au îndrăznit să se ridice împotriva doctrinelor dictatoriale.

Acum mai bine de 130 de ani, acest loc a fost construit în scop militar, pentru a-i apăra pe oameni. În 1880, Carol I a gândit un sistem de apărare în jurul Bucureştiului, format din zeci de forturi şi baterii, care astăzi au rămas abandonate. Al 13-lea fort din această serie a avut un traseu diferit, un traseu pătat cu sânge. În 1907, Fortul 13, aflat la zece metri sub nivelul solului, a fost transformat în puşcărie pentru ţăranii răsculaţi, însă teroarea a început în 1945, odată cu instaurarea comunismului în România.

CLICK pe fotogalerie pentru a vedea mai multe imagini din „Închisoarea morții“!

Regula era clară: toţi opozanţii regimului erau „cazaţi“ în celulele de piatră, unde se respira groază. Deţinuţii erau, în cea mai mare parte, intelectuali, oameni şcoliţi care aveau resursele să înţeleagă comunismul şi curajul să i se opună. Profesori, artişti, oameni de ştiinţă, toţi erau nişte gunoaie care meritau să moară. Gândacul strivit era norocos faţa de aceşti oameni blânzi care nu erau demni de o moarte rapidă, ci erau condamnaţi la suferinţă şi la umilinţe inimaginabile.

Frigul.

Am ajuns la Fortul 13 în dimineaţa de 29 februarie, într-o zi cu opt grade Celsius, împreună cu un grup de vizitatori. Am avut de partea mea soarele care mai ridica puţin temperatura şi hainele groase, îmblănite. Cu toate acestea, după ce am stat 15 minute în prima încăpere a fortului groazei, am resimţit un frig înţepător, din cauza cimentului şi a pereţilor îngheţaţi. M-a mâhnit slăbiciunea mea când am aflat că prizonierii de aici se chinuiau iarnă după iarna să supravieţuiască la minus 20 de grade. Fără nicio sursă de căldură, făra haine groase, fără lumină. Doar cu o pereche de pantaloni şi o cămaşă de pânză, cu picioarele scufundate în apă.

Pentru că erau înghesuiţi câte 50 de oameni în fiecare încăpere, culcuşul era pentru cei norocoşi. Mulţi dormeau direct pe cimentul îngheţat. Paturile de lemn supraetajate erau atât de apropiate încât prizonierii care prindeau ultimul loc de jos erau nevoiţi să se târască pentru a se așeza.

Foametea, bătaia şi speranţa.

Un colţ de pâine şi o zeamă de legume ori de tărâţe era singura hrană pe care o primeau deţinuţii într-o zi. Toţi beau apă dintr-o singură găleată. Nu mureau de foame. Gardienii aveau grijă  de ei. Grijă să mănânce ceva în permanenţă. Să mănânce bătaie. Una consistentă, cu ciomagul şi cu multă ură.

Pe un perete era scrijelit un mesaj cutremurător: „Dacă vrei să trăieşti, bagă paie sub haine“. Tehnica era menită să atenueze loviturile puternice de ciomag şi să mai încălzească trupurile slăbite şi bolnave ale deţinuţilor.

Am ajuns şi în camerele de tortură, unde prizonierii erau deseori închişi, câte doi într-o celulă de două ori cât o cabină telefonică. O noapte întreagă erau obligaţi să se plimbe prin încăperea îngustă, legaţi cu lanţuri de picioare. Când acestea nu mai zdrăngăneau, veneau gardienii cu bâtele şi le reaminteau violent deţinuţilor că nu au voie să se odihnească niciun minut.

Lăsaţi fără nume. Fără număr.

Toate chinurile la care erau supuşi cei întorşi împotriva sistemului reprezentau modalităţi cumplite de dezumanizare. Se încerca exterminarea psihică a omului intelectual. Deţinuţii nu mai aveau identitate, nu mai puteau gândi. Majoritatea prizonierilor îşi pierdeau viaţa, însă, în prezent, nimeni nu ştie câte suflete au pierit în Fortul 13. Nimeni nu a ţinut cont, nu aveau nici măcar un număr de înregistrare. Era evident, din moment ce păzitorii inculţi nu ştiau să numere. Sau să citească.

Gardienii erau aleşi după agresivitate, de obicei din rândul rromilor. Condiţia era să nu aibă mai mult de patru clase şi să fie, preferabil, de la ţară. Li se dădeau un ciomag şi o uniformă, suficient pentru oamenii primitivi să creadă că sunt nişte zei.
După zeci de poveşti inimaginabile ale celor care au supravieţuit „Închisorii morţii“, frigul nu a mai însemnat nimic pentru niciunul dintre noi, iar, când am ieşit din fort, am preţuit lumina soarelui. Am lăsat acolo teroarea ce ne-a cuprins pe toţi, însă am luat cu mine poveştile cumplite.

Rămâneţi pe bucuresti.adevarul.ro pentru a descoperi împreună poveştile groaznice ale oamenilor închişi în Fortul 13. Poveşti peste care ei au trecut. Poveşti pe care nu le pot, însă, uita niciodată.