Cum se distrau părinţii noştri: între cluburi culturale şi ceaiuri la prieteni acasă
0Cluburi cu muzică de toate tipurile pentru toate vârstele şi toate gusturile, restaurante, baruri, puburi şi multe terase, toate sunt doar o parte din plăcerile tinerilor de astăzi. Distracţia nu a fost inventată însă o dată cu era capitalistă, tinerii anilor 1960-1970 se distrau cel puţin la fel de mult precum cei de astăzi.
Tinerii purtau plete, băieţii, blugi strâmţi şi cât mai evazaţi, iar fetele nu se fereau să poarte fuste Mini Jupe. Cei mai mulţi ascultau muzică din Vest, învăţau să cânte la chitară prin parcuri şi petreceau dansând ore în şir până târziu în noapte. Meciurile de fotbal erau hobby pentru bărbaţi şi femei deopotrivă, noaptea băieţii umblau mândri cu prietena la braţ staţii lungi de troleu, pe jos şi vorbeau. Frica în miez de întuneric nu exista, drogurile nu existau, dar oamenii beau.
”Modul de distracţie publică era destul de redusă, oamenii citeau foarte mult, nu prea conta din ce clasă socială făceai parte. Apoi, în Bucureşti existau circa 50 de cinematografe, se mergea mult la film, chiar dacă majoritatea erau româneşti”, povesteşte istoricul Dan Falcan.
Viaţă normală până în 1980
Falcan crede că viaţa din Bucureşti era destul de plină din punct de vedere al distracţiei, dar până înspre anii 1980, când lucrurile au început să fie din ce în ce mai urâte. Atunci au dispărut filmele vestice complet, accesul la restaurante nu-şi mai avea rostul pentru că nu se găsea mai nimic din meniu, iar lipsa căldurii şi a mâncării deveneau din ce în ce mai necruţătoare.
”Existau ceaiurile, petrecerile date la prieteni. Aici depindea foarte mult de cum erau părinţii, dacă aveai noroc şi erau înţelegători, atunci petrecerile puteau dura până la 5 dimineaţa. De băut, se bea tărie în general, dar se dansa foarte multe. Oamenii vorbeau, făceau glume. La început se asculta muzică pe pick-up, apoi pe magnetofon şi târziu pe casetofon. Când a apărut video, cine avea erau vânat de toţi prietenii”, povesteşte Falcan. Ceaiurile se făceau de obicei sâmbăta sau duminica, dar studenţii mai petreceau şi în timpul săptămânii, nelipsite fiind şi cele din cămin.
Plete şi blugi evazaţi
În ceea ce priveşte atitudinea, era de noncomformism. Pe fondul unei rebeliuni generale, dar şi ca repulsie în faţa regimului, oamenii purtau plete, cămăşi înflorate, blugi evazaţi, se asculta Rock, Rock`n`Roll şi băieţii învăţau, după ureche de multe ori, melodiile preferate la chitară.
”În Bucureşti te duceai la Primăvara, restaurantul de vis-à-vis de Liceul Caragiale, aici aveau muzică, orchestră în toată regula. Oamenii mai mergeau la Dealu Mare, Bumbeşti sau chiar la Capşa, care nu era foarte scump pe-atunci sau la Caru cu Bere. Discotecile nu prea existau, dar studenţii se mai duceau frecvent la Club A. Acolo veneau şi toţi artiştii de folk şi cântau tot timpul”, explică Falcan.
Existau însă şi casele de cultură, din fiecare sector, sau cele studenţeşti, cum ar fi Preoteasa, unde oamenii se duceau. Istoricii vorbesc totuşi de o influenţă puternică a regimului în activităţile de aici, ceea ce se simţea inclusive în atmosfera ”uşor sindicale”.
Bătaie pe biletele la teatru
”Teatrul era unul din refugiile sociale extrem de popular. Era bătaie mare pe bilete, actorii erau toţi nume mari, piesele erau bune. Barurile, în schimb, erau pentru vedete, pentru fotbalişti sau artişti. De locuri ca Melody sau Continental nu te puteai atinge, preţurile erau prea mari”, mai adaugă istoricul bucureştean.
Falcan vorbeşte şi de fotbal, devenit un soi de sport naţional, majoritatea bărbaţilor jucând foarte des cu prietenii, pe echipe. Iarna, de asemenea, se patina foarte mult.
În ceea ce priveşte concediile, oamenii îşi luau în general două săptămâni în care se duceau la mare şi la munte. Cu toate astea însă, tinerii, care aveau mai mult timp liber, plecau frecvent câte o zi la munte, iar în vacanţe făceau multe drumeţii cu cortul.
”La stadion de mai duceai şi cu prietena, nu-ţi era frică, era poliţie multă. Pe străzi, noaptea, la fel. Plus că se făcea multă mişcare. Tinerii învăţau câte un instrument, toţi studiau măcar o limbă străină”, conchide istoricul.