60 de ani de la construirea Operei Naţionale. Povestea unei clădiri născute din ipocrizie comunistă

Actuala clădire a Operei Naţională împlineşte, pe 9 ianuarie, 60 de ani de la înfiinţare. Deşi a avut multe piedici în ridicarea clădirii destinate teatrului liric românesc, ironia face că tocmai un festival comunist a făcut posibilă existenţa unui imobil construit special pentru operă.

Actualul imobil situat între Calea Plevnei şi Biserica Sfântul Elefterie a fost construit în plină epocă sovietică, când unul dintre evenimentele foarte importante pentru imaginea comunistă urma să fie găzduit de România. Clădirea Operei s-a născut în momentul în care Bucureştiul urma să găzduiască Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor, un eveniment de anvergură la care participau toate statele comuniste.

„Teatrul Liric Românesc avea spaţiul lui la Teatrul Naţional, de pe Calea Victoriei. Este adevărat că fusese incendiat după ce americanii bombardaseră Palatul Telefoanelor, dar câte clădiri din lume nu au fost renovate, reconstruite? Probabil, autorităţile comuniste vroiau să scape de orice aducea aminte de vechiul regim. Noua clădire, care a fost parţial terminată în 1953, a fost special construită şi într-un ritm alert, pentru Festivalul Mondial. S-a făcut o muncă patriotică, brigăzi de UTC-işti au lucrat la ridicarea clădirii. Oricum nu a fost decât parţial terminată. Abia în ianuarie 1954, muncitorii care participaseră la ridicarea ei, în frunte cu Gheorghiu Dej şi alţi lideri comunişti, au participat la primul spectacol oficial, unde oamenii nu au avut însă acces“, a explicat musicologul Mihai Cosma.  

Cu această ocazie, în sfârşit, compania de operă şi balet avea un spaţiu destinat activităţilor sale. Creată de arhitecţii Octav Doicescu şi Paraschiva Iubu, clădirea a fost inaugurată printr-un spectacol de gală, oferit muncitorilor şi familiilor lor, prilej cu care Petru Groza a înmânat ordine şi medalii membrilor echipei de constructori.

În cadrul Festivalului Mondial al Tineretului au participat şi tineri artişti ai Operei - la Concursul de Canto şi la Concursul de Balet - mulţi dintre ei devenind mai târziu nume importante ale teatrului liric românesc: cântăreţii Magda Ianculescu, Elena Filimon, Vera Rudeanu, Elena Cernei, Valentin Teodorian, Cornel Stavru, Nicolae Herlea, Octav Enigărescu şi balerinii Irinel Liciu, Gabriel Popescu, Valentina Massini.

Inaugurarea reală, cu public a fost însă în seara de 9 ianuarie 1954, când a avut loc spectacolul de gală cu opera Dama de pică de Piotr Ilici Ceaikovski, urmat de o a doua reprezentaţie (pentru publicul larg), în 12 ianuarie. Spectacolul l-a avut la pupitrul dirijoral pe maestrul Egizio Massini, regizor a fost Vladimir G. Ciukov, scenografi Walter Siegfried şi Cella Voinescu, maestru de cor Gheorghe Kulibin şi coregraf Anton Romanovski.

Opera bucureşteană în 1953

Potrivit unui comunicat de presă al Operei Naţionale, în pragul deschiderii stagiunii 1953-1954, sub directoratul celebrului dirijor Constantin Silvestri, trupa lirică bucureşteană era alcătuită din 73 de solişti de operă angajaţi, corpul de balet având 96 de dansatori, corul 96 de artişti lirici, iar orchestra 99 de artişti instrumentişti.

Dirijorii, conduşi de maestrul Egizio Massini erau, în 1953, cei mai importanţi din ţară: Alfred Alessandrescu, Jean Bobescu, Alfred Mendelsohn, Mihai Brediceanu, Robert Rosensteck, Constantin Silvestri, la care s-au adăugat, mai târziu, Cornel Trăilescu şi Sergiu Comissiona. Regizorii erau reprezentaţi de maeştrii Jean Rânzescu şi George Teodorescu, dar şi de asistenţii acestora, Ion Mavrodin, Dumitru Tăbăcaru, Anghel Ionescu Arbore şi Tamara Ion.

Din echipa scenografilor făceau parte Teodor Kiriakoff Suruceanu, Ofelia Tutoveanu şi Paula Brâncoveanu, iar maestru de cor era Gheorghe Kulibin, secondat de Cornel Trăilescu şi Ion Vanica.

La acea vreme, teatrul avea angajaţi profesori de canto şi nu mai puţin de 14 corepetitori. Trupa de balet se bucura de experienţa şi talentul a doi mari maeştri coregrafi, Anton Romanovski şi Oleg Danovski, alături de profesorii de dans Bela Balogh şi Nicolae Iacobescu. La personalul artistic al teatrului se adăugau, în 1953, 37 de figuranţi şi 243 de lucrători, meşteri, şoferi, plasatoare şi departament administrativ. În total, circa 700 de oameni de teatru construiau împreună Opera.

Potrivit sursei citate, înfiinţată încă din anul 1885, compania lirică română din Bucureşti, devenită teatru de stat în 1921, nu a avut, până în seara de 9 ianuarie 1954, un sediu conform cerinţelor genurilor de spectacol pe care le desfăşura. Până la acea dată, teatrul liric de pe malurile Dâmboviţei avusese statutul de chiriaş, printre spaţiile care îi găzduiau spectacolele numărându-se Teatrul Naţional de pe Calea Victoriei (distrus de bombardamentele din august 1944), teatru cu care adesea lupta pentru spaţiu de spectacol şi de repetiţii (iar uneori împărţea costumele şi decorurile), Teatrul Liric (fosta sală Leon Popescu) din Piaţa Walter Mărăcineanu, distrus de cutremurul din 1940, Teatrul Regina Maria, pe cheiul Dâmboviţei, în zona podului Mihai Vodă (astăzi demolate).

Clădirea Operei se află în prezent într-un proces amplu de consolidare şi renovare care, potrivit specialiştilor, transformă clădirea într-unul dintre cele mai moderne teatre lirice din România. Dacă lucrările vor merge conform proiectului, Opera Naţională ar trebui să deschisă complet publicului în 2014.