Lacu Sărat, Techirghiolul Brăilei. Nămolul vindecător de la Chiscani era renumit în Europa

Lacu Sărat, „Picior de Paris” sau „Perla Bărăganului” din Brăila, era încă din perioada interbelică o oază de sănătate şi relaxare, nămolul său vindecător fiind cunoscut în toată țara și chiar Europa.

Staţiunea Lacu Sărat din județul Brăila este situată în zona de câmpie din nord-estul Bărăganului, pe raza comunei Chiscani, la cinci kilometri distanţă de municipiul Brăila.

Datorită conţinutului ridicat de iod, rezultat în urma descompunerii anaerobe a unei specii de nevertebrate, „artemia salinas”, nămolul rezultat ameliorează zeci de afecţiuni. Lacul conţine importante rezerve de nămol sapropelic şi de apă minerală hipertonică, cu compuşi ai sulfului, clorului, magneziului şi bromului, cu mineralizare de 70-84 grame la litru. Sărurile cuprinse sunt foarte complexe: cloruri, ioduri, sulfaţi, fosfaţi. 

Turcii își vindecau caii bolnavi 

Istoricii spun că, după transformarea Brăilei în raia turcească, în anul 1538, turcii foloseau lacul pentru a-şi scălda caii ce aveau oasele anchilozate de bătrâneţe, ca şi pe aceea bolnavi de râie şi de răpciugă.

„Ar fi fost deci o scăldătoare pentru cai, întocmai ca şi Techirghiolul, despre ale cărui proprietăţi curative legenda spune că au fost <experimentate> pentru prima oară pe gloaba turcului care şi-a transmis numele ghiolului vindecător. Era interzisă scăldarea vitelor în lac, ca şi extragerea sării. Paza lacului revenea locuitorilor din Chiscani, scutiţi în compensaţie de alte biruri. Vegheau să nu se scalde în lac decât talanii turceşti!”, scrie istoricul Ioan Munteanu în cartea sa „Lacu Sărat- Istoricul Stațiunii”.

Puterea nămolului vindecător 

Și autorii Dicţionarului geografic al judeţului Brăila din 1894 consemnează faptul că „efectele binefăcătoare ale apei sărate şi nămolului erau cunoscute mai de mult de locuitorii satelor de prin prejur, mai cu seamă în ceea ce priveşte vindecarea unor boli de piele ale animalelor”.

Mult mai târziu, au început să facă băi şi oamenii de prin sate, care aveau răni, boli de piele şi reumatisme. 

„Amintirea acelui nămol vindecător de cai, dar şi de oi suferind de scabie, s-a transmis în timp, din generaţie în generaţie, şi s-a lăţit ideea că e bun pentru răni şi oarecare boli de piele, oamenii locului făcând gropi în preajma lacului, în care aduceau apă şi nămol. De-abia în 1870, un anume Cernătescu, străin de loc, arendaş pe una dintre moşiile Domeniului Brăilei, pe baza prescripţiilor medicale, şi-a construit o troacă, folosind apa lacului pentru îmbăiat. Tot el a făcut o baracă pentru veşminte. Doi ani mai târziu, un anume Ilie/Iliescu Oprea, aproape ologit din pricina reumatismului articular, ce-l condamnase la o permanentă şedere în pat – este adus de părintele său, face aici băi reci şi în toamnă se întoarce singur acasă”, notează istoricul Ioan Munteanu.

Lacu Sărat a început să fie recomandat şi de medici, mai ales de cei din Capitală. Astfel, în anul 1921 se cunoşteau foarte bine atât proprietăţile curative ale nămolului, cât şi bolile ce puteau fi tratate la lac, sub supravegherea medicilor.

Este vorba de afecţiunile reumatismale, afecţiunile traumatice, artritele, scrofuloza, tuberculoza localizată, bolile sistemului nervos, ale măduvei spinării, albuminuria, sifilisul, dermatozele (psoriazisul în primul rând), „boli de femei”, paralizia infantilă și scleroza.