„Ce biserica leagă biserica dezleagă“. Cum făceau preoţii români „consiliere matrimonială“ în secolul al XIX-lea

În secolul al XIX-lea, cei care făceau „consiliere matrimonială” erau preoţii. Divorţul era ultima variantă pe care o recomandau mai marii bisericii, doar dacă nu reuşeau sub nicio formă să-i împace pe soţi. Procedura putea dura, însă, şi câţiva ani.

În secolul al XIX-lea, greco-catolicii care doreau să se despartă erau obligaţi să apeleze chiar la preotul din localitate, cel care, în cele mai multe dintre cazuri, le-a şi unit destinele soţilor ce-şi doreau divorţul. Cei doi trebuiau să îşi argumenteze decizia şi chiar să prezinte probe şi martori, care să confirme cele relatate. 

„În această fază, intervenţia parohului local era crucială pentru salvarea familiei, deoarece acesta avea datoria şi obligaţia să reamintească soţilor legămintele făcute la căsătorie (ceea ce Dumnezeu a legat, omul să nu dezlege) şi să îi consilieze pentru a se împăca, recurgând la despărţirea de pat şi masă pentru un anumit interval de timp”, explică istoricul Claudia Septimia Peteanu, în Revista Bistriţei. 

Preotul organiza şedinţe de împăcare, care se desfăşurau la casa parohială de mai multe ori, la interval de cel puţin 8 zile. Conţinutul acestora era consemnat într-un protocol, în prezenţa a doi martori.

Dacă cuplul problematic se împăca după prima încercare, celelalte două nu se mai desfăşurau. Dacă însă nici la a doua întâlnire cei doi nu dădeau semne că ar vrea să se împace, preotul era obligat să raporteze cazul forurilor superioare, iar a treia întâlnire se transforma într-o formalitate. 

Un divorţ se putea întinde pe ani de zile

Eşecul încercărilor de reconciliere îl obliga pe preot să întocmească un dosar care curprindea redactarea mărturiilor, extrasele de botez şi căsătorie ale soţilor, adeverinţa despre împlinirea încercărilor de împăcare şi să îl trimită scaunului vicarial. 

După analiza cazului şi eventual după solicitarea mai multor informaţii de la preot, comisia vicarială prelucra cazul, care era trimis mai departe tribunalului matrimonial episcopal, instituţia cu rol decizional în astfel de probleme. 

Decizia era comunicată mai apoi vicarului, care îi înştiinţa, mai depare, pe soţ. Din cauza acestui parcurs anevoios, un divorţ se putea întinde pe ani de zile. Preoţii erau nevoiţi să urmeze nişte „protocoale de împăciuire”, iar tentativele de împăcare se desfăşurau în prezenţa a doi martori din casa parohială.

 „Îndată, după căsătorie am observat în purtarea ei unle însuşiri foarte rele, între ele amintesc aplecarea ei spre beţie, sfada şi ce este mai dureros, m-a ameninţat mai de multe ori cu moartea”, susţinea în faţa preotului, un bărbat din Năsăud, care a cerut divorţul. 

Se pare că cele mai comune motive de divorţ erau: infidelitatea soţilor, nesupunerea şi neascultarea faţă de soţ, întrăinarea obiectelor casnice şi chiar şi lenea. 

Vă mai recomandăm:

Ce mâncau românii acum câteva secole. Nobilii erau singurii care-şi permiteau să se spele pe dinţi şi să doarmă după masă

Cum organiza Biserica viaţa ardelenilor, prin lege şi pedepse drastice, în urmă cu câteva secole