Bistriţa: Portret/Un american la Bistriţa, Mike Carroll

Mike Carroll este un celebru fotograf liber-profesionist din Statele Unite ale Americii. Are acea simplitate, caracteristică doar oamenilor pe care cu greu îi mai întâlnim azi. Un om obişnuit, care a avut şansa să facă bine şi l-a făcut.

În primăvara anului 1990, în ziarul Boston Globe, a apărut un documentar însoţit de imagini, realizate de fotograful Michael Carroll şi doctorul Bill Griffo de la spitalul din New York, Centrul Medical Cornell. Cei doi au prezentat situaţia grea în care se găseau copiii orfani din România după Revoluţia din 1989 şi, de asemenea, starea în care se găseau la vremea respectivă secţiile de pediatrie, ce se confruntau cu o epidemie de SIDA. În urma răspunsurilor copleşitoare din partea publicului şi în urma citirii articolului din presă, un grup de oameni din New England au pus bazele organizaţiei Romanian Children’s Relief (RCR), o organizaţie non-profit, neguvernamentală şi cu baza în Statele Unite ale Americii.
În anul 1998, RCR a înfiinţat Fundaţia Inocenţi, o organizaţie înregistrată legal în România. Astăzi, Fundaţia Inocenţi are filială şi la Bistriţa. Mike Carroll, alături de alţi americani şi români, face parte din Consiliul Director al RCR şi lucrează ca voluntar.

Fotograful şi copiii cu dizabilităţi

 Mike a venit în Bistriţa pentru a fi alături de echipa Fundaţiei Inocenţi la cea de-a treia ediţie a Olimpiadei Inocenţilor, olimpiadă dedicată copiilor cu dizabilităţi. Cu toate că a făcut sute de fotografii la cea de-a treia ediţie a Olimpiadei Inocenţilor, Mike ne-a spus că încă nu a reuşit să-şi formeze o anume imagine: „Unul dintre lucrurile care se întâmplă la genul acesta de evenimente este că nu-ţi aminteşti prea multe, deoarece reacţionezi la următoarea imagine pe care o vezi. Dar am făcut o poză unui băiat cu sindromul Down, primind o medalie... El a însumat, oricum, ceea ce înseamnă acest eveniment. În timpul ce făceam poze, au mai venit doi copii, care nu sufereau de acest sindrom, şi l-au îmbrăţişat. Asta cred că este imaginea cu care am rămas”.

I-ar face plăcere să vină la un training de fotografie aici, în România, chiar în Bistriţa, deoarece a şi predat arta fotografică: „Eu am avut această viziune din care se naşte fotografia, chiar înainte de a mă apuca de studiile de specialitate. Ştiam să creez o imagine, deoarece a fost unul din lucrurile care a venit natural. Asta a simplificat lucrurile pentru mine. Nu a trebuit să învăţ. Câteodată, însă, trebuie să înveţi şi se întâmplă ca persoana care învaţă să fie mai bună decât persoana care face lucrurile uşor, natural. Educaţia e importantă. Încerc să văd abordarea diferită a aceleiaşi imagini, încerc să nu devin fad şi să mă cramponez în producerea infinită a aceleiaşi imagini”.

 Jurnalistul, o persoană care este capabilă să spună povestea realităţii

S-a specializat în fotografie doar pe la vârsta de 30 de ani. Până atunci a făcut multe lucruri. A studiat istoria şi literatura engleză, a scris şi mai scrie. Ne spune că are gândirea unui editor, deoarece, pentru el, povestea este cea mai importantă. Lucrează foarte bine cu ziariştii din State, deoarece gândeşte ca şi ei: „Pentru mine, jurnalistul e o persoană care este capabilă să spună povestea realităţii şi să plaseze realitatea în momentul în care se află acolo, fără să o judece înainte. Un jurnalist bun aude o poveste, o vede, apoi scrie exact despre acea poveste. Povestea se poate schimba. Dacă înainte, în România, mă ocupam mai mult de acte caritabile, acum sunt din nou jurnalist, deoarece scriu despre o şcoală din România, pe care am vizitat-o, şi sper să public articolul într-o revistă americană”. Cum vede Mike Carrol libertatea presei? „Pentru mine, libertatea presei are o definiţie foarte simplă: libertatea de a spune o poveste, oricare ar fi ea, dar trebuie să spui adevărul din acea poveste”, spune el. Pentru Mike, sinceritatea a devenit o obsesie sau o manie din momentul în care a început să fie o persoană publică. 

Mike Carroll rămâne acea persoană care poate fi inclusă în categoria oamenilor „mari”. E un om care nu îţi taie ambiţia şi o persoană care te poate face să devii şi tu „mare.”

Ce-i place

Legătura dintre oameni este cea mai mare bucurie pentru el. Cele mai mari bucurii sunt zâmbetele de pe feţele copiilor, lucrul cu echipa care a dus la acest eveniment, să cunoască oameni care nu-i vorbesc limba şi, totuşi, se creează legături între ei. Îi place să conducă şi să oprească maşina, să vorbesc cu cineva pe care nu-l cunoaşte, despre ceva ce nu are habar. În România, poate face acest lucru, mai ales la ţară, deoarece oamenii îl primesc în case şi sunt minunaţi.

Ce nu-i place

Nu se dă în vânt după tot ce e american. Îl supără birocraţia din ţara noastră şi consideră că, România este o ţară care încă se regăseşte, care nu este pregătită să se numească o ţară a celor de primă-mână. Nu îi place indiferenţa şi îl doare când vede copii în suferinţă.

Întrebări şi răspunsuri

Ce înseamnă să fii un bun fotograf?

M.C.: Sunt două moduri diferite de a lucra. În reportaj, trebuie să vezi momentul şi apoi să prinzi acest moment. Dacă acţiunea se întâmplă prea departe sau unghiul nu este bun, pierzi momentul. Când creezi o fotografie, trebuie să fii atent la unghiuri şi să faci din acea poză ceva cât mai aproape de viziunea ta. În ambele cazuri, trebuie să existe viziune. Din acea viziune se naşte fotografia”.

Cum se vede România prin ochii unui american?

M.C.: În România se mai simt moştenirile regimului totalitar, încă mai încercaţi să scăpaţi de el. Nu te poţi trezi într-o dimineaţă şi totul să fi trecut. Cred că este nevoie de trei generaţii, pentru ca ţara să se schimbe. Numai atunci când o ţară se pune de acord cu eşecurile sale devine o ţară nouă. La fel cum se întâmplă cu America, acum. Trebuie să ne recunoaştem eşecurile şi greşelile în lume şi asta se va întâmpla în vreo 20 de ani.



Profil personal
Născut: la 2 septembrie 1947, Charlotte, SUA

Educaţia: Studii universitare

Experienţă: Profesor de istorie, şofer de taxi, jurnalist, fotograf

Stare civilă: Căsătorit, doi copii