Poet de căpătâi al României, Octavian Goga a iubit orbeşte o maramureşeancă
0S-au cunoscut în 1900, s-au îndrăgostit la prima vedere, însă povestea lor a durat doar 3 ani. Şi-au scris in repetate rânduri, iar el, poetul Octavian Goga o iubea ca ochii din cap. „Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare, A vremii noastre dreaptă muceniţă/ Copil blajin, cuminte prea devreme,/ Sfielnică, bălaie dăscăliţă“ scria la acea vreme Goga despre frumoasa profesoară.
Cea care i-a furat inima poetului era Aurelia Russu, o o dăscăliţă, de o frumuseţe rară. Erau doar 2 copii, când, pentru prima dată se întâlneau la o nuntă, în februarie 1900, moment în care poetul avea doar 19 ani, iar frumoasa dăscăliţă 18. Dragostea lor a durat trei ani, timp în care poetul i-a trimis nu mai puţin de 51 de scrisori frumoasei dăscăliţe.Pe lângă cuvintele frumoase adresate tinerei maramureşence, poetul scria în poemul „Dăscăliţa“ Ca strălucirea ochilor tăi limpezi/ Poveste nu-i mai jalnic povestită/ Tu eşti din leagăn soră cu sfiala, Pe buza ta n-a tremurat ispită“.
Idila celor doi avea să dureze doar 3 ani din cauza apartenenţelor religioase. După o perioadă petrecută la o mănăstire din Sibiu, frumoasa dăscăliţă revine în Bontăieni, unde avea să-şi petreacă tot restul vieţii. Aceasta nu s-a căsătorit niciodată, iar dragostea ei pentru Goga a rămas la fel de puternică. Se spune că ultimele sale cuvinte au fost „Goga, ia-mă la tine“. A murit la 93 de ani, iar acum după câteva decenii lumea încă îşi aminteşte de ea cu drag. „Ştiu povestea lor de la bunicul meu. Era o femeie frumoasă şi harnică. Nu era bărbat în sat să nu-şi dorească să-i fie alături, însă aceasta avea doar o iubire. Toată lumea o aprecia şi de aceea a rămas un simbul pentru noi“, a spus primarul comunei Şişeşti.
„Iar vântul spune crengilor plecate / Povestea ta, frumoasă domnişoară...“ sunt versurile ce stau gravate pe monumentul funerar al Aureliei Russu.
Dăscăliţa – Octavian Goga
Când, tremurându-şi jalea şi sfiala,
Un cânt pribeag îmbrăţişează firea,
Şi-un trandafir crescut în umbră moare,
Şi soare nu-i să-i plângă risipirea,
Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,
A vremii noastre dreaptă muceniţă,
Copil blajin, cuminte prea devreme,
Sfielnică, bălaie dăscăliţă.
Ca strălucirea ochilor tăi limpezi,
Poveste nu-i mai jalnic povestită,
Tu eşti din leagăn soră cu sfiala,
Pe buza ta n-a tremurat ispită.
Cununa ta de zile şi de visuri
Au împletit-o rele ursitoare,
Ca fruntea ta nu-i frunte de zăpadă,
Şi mână nu-i atâtea ştiutoare.
Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană,
Din graiul tău culeg învăţătură,
E scrisă parcă-n zâmbetele tale
Seninătatea slovei din scriptură.
În barba lor, căruntă ca amurgul,
Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte,
Căci văd aievea întrupat ceaslovul
În vorba ta domoală şi cuminte.
La tine vin nevestele să-şi plângă
Feciorii duşi în slujbă la-mpăratul,
Şi tu ascunzi o lacrimă-ntre slove,
În alte ţări când le trimiţi oftatul...
Şi fete vin, să le-nfloreşti altiţa,
La pragul tău e plină ulicioara,
Şi fetele îşi şopotesc în taină:
"Ce mâini frumoase are domnişoara!"
Aşa, grijind copiii altor mame,
Te stingi zâmbind în calea ta, fecioară,
Iar căpătâiul somnului tău vitreg
De-un vis deşert zadarnic se-nfioară.
Tu parc-auzi cum picură la geamuri
Un ciripit de pui de rândunică
Şi-un gând răzleţ îţi înfierbântă tâmpla,
Cu tine-adoarme-o dulce, sfântă frică.
Sfios, amurgul toamnei mohorâte
Îşi mişcă-ncet podoaba lui bolnavă,
Ca din cădelniţi fumul de tămâie,
Prelung se zbate frunza din dumbravă.
Tu stai în prag, şi din frăgar o frunză
La sânul tău s-a coborât să moară,
Iar vântul spune crengilor plecate
Povestea ta, frumoasă domnişoară...