Meşterul care îi calcă pe urme lui Badea Cârţan: a ajuns în Italia în opinci. „Meseria se fură, nu se învaţă. Tiparul meu e mâna“
0Gheorghe Roman (70 de ani) este un meşter opincar ale cărui produse au ajuns până în Statele Unite ale Americii. Maramureşeanul spune că, după mulţi ani, opincile pe care le face au ajuns din nou la modă.
În Maramureş există multe obiceiuri care se păstrează neschimbate de sute de ani. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu portul popular care, însă, nu este 100% ca la carte fără opincile din piele, legate cu curele. Meşterii populari care încă se mai ocupă cu asta duc cu greu acest obicei mai departe, pentru că se găsesc din ce în ce mai puţini tineri care vor să înveţe acest meşteşug.
Gheorghe Roman (70 de ani) din comuna Bârsana (judeţul Maramureş) este unul dintre cei care nu au renunţat la portul popular: nu doar că poartă opinci, dar le şi produce. A învăţat să confecţioneze încălţămintea tradiţională în tinereţe. „Meseria se fură, nu se învaţă. Eu am furat-o. Ştiţi cum? Dacă îţi place şi vrei, te uiţi şi vezi cum face altul şi ai învăţat“, îşi începe bătrânul povestea.
Septuagenarul spune că a învăţat la început din curiozitate şi că nu a avut în familie pe cineva care să se ocupe de asta. „Dar erau oameni bătrâni care ştiau să facă, iar eu, când eram copil, am purtat opinci, că noi din opinci suntem, să ştiţi. Şi m-am uitat cum fac ei şi am învăţat să le fac şi eu. Numa’ acuma sunt atâtea tipuri de încălţăminte şi de haine... Dar opincile sunt din moşi-strămoşi“, explică Gheorghe Roman.
40 de ani de experienţă
„Eram tânăr. Nu mai ţin minte când am făcut prima pereche. Dar când m-am căsătorit ştiu că făcusem deja câteva. De peste 40 de ani mă ocup de asta, dar între timp nu prea s-au mai purtat. Acuma văd că au început iar să se ceară“, rememorează opincarul. Apoi, ca o justificare a preferinţei lui pentru încălţămintea tradiţională, maramureşeanul face o comparaţie menită să stârnească hazul: „Badea Cârţan până unde-o mers cu opincile? (N.r. Badea Cârţan a fost un ţăran român care a luptat pentru independenţa românilor din Transilvania şi care a călătorit pe jos până la Roma.) Ştiţi? În opinci a ajuns la Columna lui Traian. Şi nu le-o lăsat. Am cunoscut un şofer căruia i-am recomandat să poarte opinci la volan. Gândiţi-vă dumneavoastră cum ar fi să vă simţiţi toată ziua balerină!“.
Opincile lui au ajuns în America
Redevenind serios, bărbatul spune că, în cei peste 40 de ani de când face asta, a realizat mii de opinci. „Am opinci şi în America. A venit o familie din Sălaj care avea băiatul în America, se căsătorea şi a făcut nunta în costum naţional ţărănesc. Şi a venit şi a stat lângă mine până i-am făcut o pereche de opinci şi le-a dus în America, că o fo’ mire“, povesteşte meşterul.
Dar America nu e singurul loc unde au ajuns opincile croite de Gheorghe Roman. „Şi prin Polonia, şi în Italia, şi într-o mulţime de state am opinci. Au tot venit să-mi ceară să le fac, pentru că e un port foarte frumos. Avem un port deosebit. Am făcut şi pentru cineva din Franţa. Pentru că sunt duşi mulţi prin lume, se căsătoresc acolo şi vor să se îmbrace în costume populare“, mai aminteşte el.
La biserică, în costum naţional
Soţia lui Gheorghe Roman a fost, la fel ca mulţi alţii din Maramureş, plecată la muncă în străinătate. Iar de aici şi până la istorisirea unui nou moment amuzant nu a mai fost decât un pas. „Vreau să vă spun că soţia a lucrat în Italia şi eu, de sărbători, m-am gândit să mă duc la ea, dacă ea n-o putut veni acasă. Fiica mea mi-o pregătit hainele, pantaloni, cămăşi, de toate. Eu am lăsat-o în pace, să le pregătească, nu i-am zis nimic. Dar eu m-am îmbrăcat în costumul meu naţional, cu cioareci (n.r. – pantaloni ţărăneşti strânşi pe picior), gubă (n.r. – haină ţărănească lungă până la genunchi), căciulă şi tot restul“, povesteşte el. Aşa îmbrăcat, a luat drumul Italiei, de dorul soţiei lui.
Dacă ea nu a fost defel încântată de isprava lui, italienii, în schimb, da. „Când am ajuns în Italia, soţia mea a şi început: «Cum ai venit tu aşa, de ce nu te-ai îmbrăcat ca lumea, cu haine normale?». I-am zis: nu-ţi face tu probleme. Şi ne-am dus la biserică, dar acolo, când m-au văzut, m-au dezbrăcat de gubă şi s-au îmbrăcat toţi şi
şi-au făcut poze“, continuă el istorisirea.
Cei mai mulţi dintre clienţii care îi solicită opinci le poartă la sărbători, atunci când maramureşenii din zona istorică păstrează vie tradiţia portului popular. La evenimente ori duminica, la biserică, de sărbători religioase, în satele maramureşene portul popular este, încă, purtat cu mândrie. ;
„Tiparul meu e mâna mea”
Meşterul Gheorghe Roman din Bârsana este unul dintre acei români care încă mai poartă cu deosebită mândrie costumul naţional şi spun că nu vor renunţa niciodată. De asemenea, păstrează cu sfinţenie meşteşugul pe care l-a făcut o viaţă întreagă. Consătenii lui sunt cei mai fideli clienţi şi adaugă că nu are nevoie de niciun tipar pentru a confecţiona o pereche de opinci. „Tiparul meu e mâna. Lungimea o măsor cu metrul, dar ce e foarte interesant e că, dacă ai greşit ceva, nu poţi repara. Trebuie foarte multă atenţie. Am un instrument cu care se face gaură în piele şi pe urmă vin cusute frumos, cu curea (n.r. – şnurul din piele care leagă marginile opincii). Unii vor cureaua mai îngustă, alţii mai lată. După cerinţă. Pe talpă nu se mai pune nimic altceva, nu e nevoie, pentru că se încalţă cu obiele – la bărbaţi, iar femeile au ciorapi de lână. Eu le port şi vara, oricât de cald ar fi. M-a întrebat cineva astă-vară dacă nu mi-e cald, dar eu aşa m-am obişnuit“, încheie meşterul.
Mai puteţi citi: