De ce este considerat grâul element sacru în cultura satului tradiţional. „Este planta pe care Dumnezeu a gândit-o pentru om“
0Grâul a fost dintotdeauna considerat unul din cele mai importante elemente în istoria omenirii. Ţăranul român îl considera sacru, la fel ca toate produsele obţinute din grâu: pâinea, colacii, paştile, prescura.
Este cunoscut faptul că încă din cele mai vechi tmpuri, omul a asociat grâul cu Dumnezeu. „Se considera că grâul este planta pe care Dumnezeu a gândit-o pentru om şi ca atare ea îl reprezenta pe EL. Chiar şi în epocile precreştine, pâinea era asociată cu divinitatea supremă în multe cazuri fiind simbolul acesteia. Pentru creştini pâinea devine sacră şi invocată zilnic în rugăciunea <pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi> şi mai ales identificată cu Cristos încă din biserica originară: <Eu sunt pâinea vieţii; cela ce vine către mine, nu va flămânzi şi cela ce crede întru mine, nu va înseta niciodată>, spune Janeta Ciocan, muzeograf la Muzeul de tografie ş Artă Populară din Baia Mare.
Grâul, prezent în toate ciclurile vieţii ţăranului
Ea mai arată că numeroase obiceiuri din ciclul vieţii subliniază importanţa grâului în viaţa ţăraului. „Putem afirma că în comunităţile tradiţionale omul era însoţit de grâu pe tot parcursul vieţii - de la leagăn la mormânt. Grâul adus în casă după seceriş, se punea pe masă însoţit de versuri care subliniază tocmai rolul său de apărător împotriva relelor şi aducător de prosperitate. Am putea afirma că el era prezent în viaţa pruncului încă înainte de naştere, pentru că femeia înărcinată purta boabe de grâu în sân pentru ca pruncul să fie puternic. La naştere grâul era nelipsit de pe masa ursitoarelor, care numai aşa puteau fi îmbunate pentru a ursi de bine noului născut. În leagănul pruncilor se puneau boabe de grâu cu credinţa că acestea îl vor face sănătos, muncitor şi bogat”, mai explică ea.
Acestea însă nu sunt singurele aspecte care marchează importanţa grâului în viaţa omului de la sat. Şi fetele de măritat foloseau grâul în anumite ritualuri pentru a-şi vedea ursitul, dar era folosit şi în ritualul nunţii, unde avea un rol deosebit. „Spicul de grâu este nelipsit din steagul cetelor de chemători, iar tinerii căsătoriţi sunt primiţi în casa părintească atunci când se întorc de la biserică cu grâu, ca să fie la fel de puternici ca el şi mai ales urmaşi lor şi averea să sporească precum grâul.
Dacă omul s-a născut cu grâul lângă el, şi în moarte grâul este cel care-l însoţeşte. Lumânarea mortului era aşezată într-un vas cu grâu, iar în sicriul bărbaţilor se punea grâu şi ţărână pentru a nu le fi dor de lucrul lăsat”, mai arată Janeta Ciocan.
Purificarea femeilor înainte de prepararea pâinii: restricţii alimentare şi sexuale
Toate acestea, mai spune ea, au făcut ca procesul de fabricare a pâinii în sine să fie considerat un act sacru. ”Femeile erau singurele care puteau participa la acest proces. Ele se supuneau unor interdicţii sexuale şi alimentare cu câteva zile înainte de a face pâine. Purificarea se făcea atât pentru suflet prin rugăciuni cât şi pentru trup care era spălat şi îmbrăcat cu haine curate, cel mai important fiind schimbarea învelitorii capului. Procesul producerii pâinii începea dimineaţa foarte devreme cu cernutul făinii, cu frământatul aluatului, dospitul şi apoi coptul. Bărbaţii se ţineau cât mai departe mai ales de primele faze. Rolul lor era acela de a face focul, dar apoi se retrăgeau din preajma cuptorului”, mai explică muzeografa.
Despre produsele obţinute din grîu, pâine, colaci, prescură etc, ea mai spune că aveau atât funcţii sociale, cât şi rituale. „În satele din nordul României, tradiţia preparării pâinii binecuvântate este vie şi azi. Prescura, pâinea rituală care însoţeşte toate evenimentele din viaţa omului este întâlnită mai ales în duminicile în care se face pomenirea morţilor şi nelipsită în Sărbătoarea Paştilor”, mai spune ea.
De asemenea, prescura este prezentă la fiecare liturghie, unde alături de apa sfinţită devine materia primă din care preotul pregăteşte Sfânta Împărtăşanie, cunoscută încă din biserica primară.
Pecetluirea pâinii unul din cele tei simboluri ale creştinismului
Dealtfel, pecetluirea pâinii sacre era unul din cele trei simboluri, alături de cruce şi peşte, care îi reprezenta pe creştini încă de la începuturi. Pentru înscrierea slovelor pe pâine se foloseşte în lumea satului românesc, un obiect din lemn numit pecetar, pristornic sau prescurnicer. „În satele Maramureşului, pecetarul sau prescurnicerul se găsea în aproape toate gospodăriile, dar nu oricine îl putea atinge. Aceasta o făcea doar femeile bătrâne din casă, de obicei văduve, socotite a fi „curate”. Pentru prescurile care se făceau pentru biserică preotul, alegea o femeie din sat pe acelaşi principiu. Respectiva femeie trebuia să fi avut o viaţă ce putea fi un exemplu pentru toţi membri comunităţii. Ea nu trebuia să fie neapărat bătrână, putea fi doar văduvă, fără însă a avea viaţă sexuală, respectând astfel sacramentul tainei cununiei şi de asemenea să fie un exemplu în toate pentru membrii comunităţii”, mai arată muzeografa. Potrivit acesteia, pecetarul, deşi poate părea un minuscul obiect ce îndeplinea un ritual cerut de către biserică, ţăranul român a făcut din el operă de artă. „Pe acest obiect ce nu depăşeşte, de cele mai multe ori câţiva centimetri întâlnim întreaga simbolistică a caselor sau a vestitelor porţi maramureşene. Iată un motiv pentru care muzeele şi nu numai, s-au străduit să le adune în colecţiile sale. În Maramureş se cunosc două colecţii, deosebit de valoroase, cea a dr. Victor Pop din Sighetu Marmaţiei, aflată azi în Muzeul Etnografic din acelaşi oraş şi cea a preotului Mircea Antal din Breb aflată azi în Muzeul Etnografic din Baia Mare”, completează muzeografa Janeta Ciocan.
Mai puteţi citi: