Ceremoniile ciudate ale naşterii în satele din Maramureş. De ce erau vânduţi copiii care se îmbolnăveau şi ce nu aveau voie să facă femeile însărcinate
0De-a lungul timpului, în satele din Maramureş s-au perpetuat o serie de credinţe, ritualuri, obiceuri menite să aducă noroc copiilor nou-născuţi.
Încă din perioada sarcinii, femeia trebuia să îndeplinească mai multe ritualuri, avea o serie de restricţii ce aveau ca scop asigurarea sănătăţii copilului ce se va naşte. Astfel, spune etnologul Pamfil Bilţiu în ”Studii de etnologie românească”, femeia însărcinată nu avea voie să se întâlnească cu persone cu deficienţe fizice, existând credinţa că viitorul copil s-ar putea naşte cu o astfel de deficienţă.
Nici la persoane decedate nu le era permis să privească, pentru ca bebeluşul ”să nu fie galben la faţă”. Se credea că, dacă vor atinge o pisică ori un câine, copilul ar putea fi păros, iar dacă îşi va pune flori în păr sau la ureche, imaginea florii s-ar putea imprima pe chipul copilului. Totodată, femeia însărcinată nu avea voie să se certe ori să fie nervoasă, existând credinţa că aceste trăsături se vor transmite copilului.
Etnologul Pamfil Bilţiu. Foto: Adevărul
Femeile sărace, mai arată Pamfil Bilţiu, atunci când aveau mulţi copii, erau preocupate de avort, iar conform credinţei populare, pentru a pierde sarcina, făceau diferite activităţi ce necesitau un efort fizic mare. ”Fugeau tare, ridicau greutăţi, găleţi grele cu apă”, arată el. În schimb, ghicirea sexului la copii era o preocupare permanentă la gravide. Unul din testele cele mai comune era acela prin care femeii i se punea puţină sare pe cap, iar apoi era urmărită unde va duce mâna. Dacă femeia ducea mâna la nas, urma să aibă băiat. Dacă ducea mâna la gură, urma să aibă o fetiţă. Dar se miza şi pe semne prevestitoare, după cum mai arată etnologul: ”Dacă o femeie <groasă> şedea jos, când se ridica se proptea pe mâna dreaptă, se credea că va avea <cocon> (băiat, n.r.). Dace se proptea pe mâna stângă, făcea <cocoană> (fetiţă, n.r.)“.
Prima scaldă ritualică, cea mai importantă
”În aducerea pe lume a nou-născutului, moaşa empirică avea un rol esenţial, cea chemată fiind deţinătoarea unei experienţe bogate, acumulate pe cale empirică. Ea asista naşterea, tăia cordonul ombilical şi oficia prima scaldă rituală, înfăşa copilul şi îl culca în leagăn sau în pătuţ”, mai arată Pamfil Bilţiu. De asemenea, mai spune el, moaşa prepara mâncare pentru familie şi ajuta soţul lehuzei la treburile gospodăreşti.
”Prima scaldă avea o imporanţă ritualică aparte (...). Prescripţiile ritualice ale primei <ciupe> (scaldă, n.r.) erau sever respectate. Se credea că prin ele se urzesc destinele noului născut”, mai arată etnologul. Potrivit lui, apa primei ciupe trebuia să fie neapărat neîncepută şi se punea în ea un ciocan, ca să fie un meşter bun, un creion, ca să-i placă să scrie, o strună de ceteră ca să ştie să cânte şi flori, ca să fi drag fetelor, dar şi un ban de argint, despre care se cedea că va aduce bogăţie copilului. Un rol aparte îl avea laptele pus în prima apă de scaldă a copilului. ”În unele rituri de origine preelenică, cu un caracter arhaic foarte precis, unora dintre zeităţi li se aducea ca ofrandă lapte cu apă. Laptele îndulcit cu miere şi subţiat cu apă era hrana copiilor mici şi era considerat ca principiu al naşterii, creşterii şi vitalităţii, iar apoi al renaşterii şi imortalităţii”, mai arată etnologul Pamfil Bilţiu. Apa de la prima scaldă a copilului nu se aunca la voia întâmplării, ci la un strat de flori, ca să fie drag fetelor, în cazul în care era băiat. Dacă era o fată, să fie dragă feciorilor.
Vânzarea ritualică a copilului, pntru a fi protejat de boli
Numele copilului era hotărât de părinţi, dar şi sub acest aspect există unele superstiţii. ”Tradiţa numelor totemice era odinioară vie. La Giuleşti, de exemplu, nume ca Lupu, Lupa, Grozavu, Ursu, se dădeau în cazul deceselor repetate, care generau vânzarea ritualică a copilului, iar prin acest nume nou, copilul era pus sub protecţie”, mai arată etnologul. El mai arată că tradiţia vânzării copilului pe fereastră, a unei vânzări simbolice, a fost atestată pe un spaţiu mai larg românesc.
Nou-născutul nu putea fi lăsat singur, existând credinţa că era ameninţat de tot felul de duhuri malefice. De asemenea, o sfoară roşie legată la leagăn ori cleştele de la sobă aveau rolul de ”a-l feri de farmece”. Scutecele nu puteau fi uscate afară, peru că se credea că vor fi afectate de vânt şi trebuiau supuse, apoi, unor descântece înainte de a fi folosite. ”Erau scuturate deasupra focului”, mai arată etnologul. Lehuza primea daruri, menite să inflenţeze, pe cale magică, situaţia materială a noului născut.
Mai puteţi citi: