VIDEO Mărturia unei românce deportate în Siberia: „Plângeam de foame. Am ros cenuşa de pe oasele morţilor“

O femeie din comuna Mahala, din apropierea Cernăuţiului, a fost marcată întreaga viaţă de deportarea în Siberia. Aurora Bujeniţă avea aproape 5 ani în primăvara lui 1941, când tatăl a reuşit să fugă în România. Drept represalii, cei rămaşi acasă au fost îmbarcaţi forţat de autorităţile sovietice într-un tren de marfă, spre Peciora, în Republica Komi din URSS, aproape de zona îngheţată, iar apoi în inima Siberiei.

O româncă de 80 de ani din apropierea Cernăuţiului povesteşte cu lux de amănunte drama trăită în copilărie, împreună cu familia, după semnarea Pactului Ribbentrop- Molotov, când  Bucovina de nord a fost ruptă din trupul României, odată cu Basarabia şi Herţa. Tatăl a reuşit să fugă în România, să scape de puştile autorităţilor sovietice, care în aceeaşi perioadă uciseseră mii de români la Fântâna Albă şi la Lunca.

Cei rămaşi acasă au fost ridicaţi de Miliţie şi NKVD şi îmbarcaţi într-un tren de marfă, în condiţii inumane, cu destinaţia necunoscută.  Aurora Bujeniţă îşi aduce aminte fereastra mică, cu gratii de fier, fumul de la locotomotivă.

„Erau acolo oameni bătrâni, copii, femei tinere. Unul înjura, altul blestăma, altul îşi plângea zilele. Eram toţi grămadă în tren. Am ajuns în Republica Autonomă Komi, la malul râului Peciora. Tot ţinutul era numit Peciora. Oamenii, băştinaşii komi, ne-au primit reci. Acolo a fost cel mai aspru lagăr din Uniunea Sovietică, era închisoare politică. Deşi eram micuţă, totul am luat în seamă, am ţinut totul minte. Femeile grăiau între ele. Erau 350 de familii. Cea mai mică familie era formată din mamă şi copil, noi eram cinci. Eu, mama, fratele, mătuşa şi bunica“, a declarat pentru ziarul „Adevărul“, într-un amplu interviu, Aurora Bujeniţă (Video).

Din 350 de familii au rămas după un an 60 de persoane. De foamete, frig şi boli au murit cei mai mulţi români trimişi aproape de vărsarea râului Peciora în Oceanul Arctic. Singura şansă pentru femei era să lucreze în pădure o zi întreagă pentru o bucată de pâine neagră, făcută din resturi. „Stăteam cu fratele şi bunica în baracă şi aşteptam să vină sara mama cu o bucată de pâine. Cu aceea trebuia trăit până a doua zi seara. Plângeam de foame, dar de unde era  să ne deie. Bunica a murit în septembrie, sora mamei nu a împlinit un an de stat în lagăr şi tot o murit. M-a învăţat să-mi fac cruce cu limba, că era periculos să-ţi faci cruce cu mâna, că erau comunişti şi tradători printre noi. În timp, ne-o încăierat mizeria, păduchii“, mai povesteşte Aurora Bujeniţă.

Au mâncat peşti vii, corbi îngheţaţi  şi au ros oase de oameni

Moartea cuiva nu mai sensibiliza pe nimeni. „Umblând pe afară aduceam oase, ciolane. Un băiet le aducea şi le punea şi ardea în foc şi rodeam cenuşa ceea, poate osul cela era al unuia de-al nostru. Iarna era coridor prin zăpadă prin care mergeam. Morţii erau puşi unul peste altul, în zăpadă şi aşa stăteau până primăvara. Tăţi erau indiferenţi, că nu ştiai cât mai ai de trăit“.

Moartea bunicii a lăsat urme adânci în sufletul copilului de doar cinci ani (min 25). „Când a murit bunica noi plângeam lângă dânsa. Mama nu a vrut să le dea voie să o ia să o pună la grămadă. Am dormit cu toţii cu bunica moartă“, povesteşte în lacrimi bătrâna.

Anii de suferinţă au urmărit-o toata viaţa

Pe 5 ianuarie 1947 Aurora Bujeniţă, cu fratele şi mama au primit mesajul că se pot întoarce acasă. Se încheiase perioada de detenţie. Au ajuns la Mahala, lângă Cernăuţi, cu un tren, în plină iarnă, pe 2 februarie. Casa era devastată, fuseseră luate uşile, ferestrele, nu mai erau gardurile, care fuseseră puse de alţi consăteni pe foc. 

Peste o lună familia s-a reîntregit. Tatăl Aurorei Bujeniţă a fost prins ca prizonier de război, în 1941, după ce România şi Germania au început ofensiva împotriva Uniunii Sovietice. A căzut prizonier şi şi-a ispăşit pedeapsa într-o închisoare din Republica Sovietică Ucraina.

Deportarea forţată a Aurorei Bujeniţă a marcat-o toată viaţa. Deşi are o memorie foarte bună, i-a plăcut cartea şi are şcoală, nu s-a putut angaja decât în agricultură, având pata pe cazier din copilărie. Cât a existat URSS, nu a povestit nimăui, de frică, ororile trăite împreună cu alţi români în îndepărtata Siberie.

Aurora Bujeniţă în tinereţe. Deportarea i-a marcat viaţa 

În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, după Masacrul de la Fântâna Albă, în care au fost ucişi peste 3 mii de români, alţi 13 mii au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan. Dintre aceştia, 602  au fost deportaţi din localitatea Mahala. 

Cei mai mulţi nu au supravieţuit şi foarte puţini au revenit acasă. Printre ei s-a numărat şi Aniţa Nandriş Cudla (1904-1986) care a lăsat o memorabilă operă -„20 de ani în Siberia“, publicată în România, după 1989.

anita-nandris-cudla-20-de-ani-in-siberia.pdf by Noemi on Scribd

În comuna Mahala, locuită aproape integral de români, Aniţei Nandriş i s-a ridicat un monument în parcul din apropierea Primăriei Mahala, prin grija primarului Elena Nandriş.