Ultimul bâlci al lingurarului Matei

MESERIE Matei Nicula (78 de ani), lingurar din tată-n fiu, din Vălenii de Munte, a bătut toată viaţa lui oboarele şi târgurile din ţară şi a trăit din ce a cioplit cu mâinile sale. Acum, când meşteşugul său nu mai are căutare şi abia îşi acoperă cheltuielile, bătrânul şi-a încheiat cariera de „voiajor“ cu un bâlci la Alexandria.

Mâna noduroasă a lui Matei Nicula (78 de ani), din Vălenii de Munte (Prahova), încă mânuieşte dalta în lemn şi scoate linguri, scafe, tocătoare, sucitoare, albii şi alte obiecte din lemn. Munceşte o oră la confecţionarea unei linguri de lemn pe care o vinde cu doi lei. Face asta de când se ştie şi nu a conceput niciodată că ar putea face altceva. Meseria nu a căutat-o, ci a moştenit-o.

La începutul verii a venit la Alexandria (Teleorman) cu un portbagaj de linguri şi alte lucruri ieşite din mâinile lui. Pentru ultima dată, spune el dezamăgit. „La bâlci stau trei zile. Cât să fac din vânzare? Nu scot nici măcar jumătate din ce am băgat, cu material şi transport“, spune Matei Nicula. 

” Mai mult negociezi”

Şi-a încărcat în maşină linguri, tocătoare, sucitoare şi scafe de lemn şi a pornit la bâlciul din Alexandria, unde şi-a aşteptat cumpărătorii. A venit cu gând să facă măcar 1.000 de lei în cele trei zile de stat la bâlci, pentru a-şi scoate costul lemnului folosit ca materie primă şi transportul. 

Însă la bâlci, negocierea este baza comerţului şi socoteala lingurarului din târg nu se potriveşte niciodată cu cea de acasă. „Omul mai puţin îţi dă, dar mai mult, niciodată. Aici negociezi, punem un preţ ca să fie afişat, dar mai mult negociem“, mărturiseşte lingurarul.

Este ultimul lingurar din neamul său şi va continua să facă linguri de lemn, chiar dacă nu va mai străbate ţara în căutarea cumpărătorilor din bâlciuri. O va face acasă, atât cât va mai putea, cu speranţa că se va mai găsi câte o gospodină care să folosească în bucătărie lingura de lemn.

Din moşi-strămoşi

În tinereţe, a bătut ţara-n lung şi-n lat şi a vândut în mai toate bâlciurile tradiţionale produsele sale din lemn confecţionate ma-

nual. În ultima vreme, a ieşit din ce în ce mai rar. „Nu mai merg din bâlci în bâlci. O dată pe an, vin aici, la Alexandria. Este mai aproape. Sunt şi bătrân, nu mai pot. În rest,

nu mai ies. Înainte mă duceam, făceam bâlciuri în ţară: Constanţa, Feteşti, Cernavodă. Mergeam mai peste tot“, spune Matei Nicula, precizând că, în vremurile bune, la un bâlci îşi putea scoate de trei ori investiţia. Acum, nu mai scoate nici ce a cheltuit.

După cum el însuşi recunoaşte, prelucrarea lemnului i-a asigurat existenţa toată viaţa. A învăţat meseria de la părinţi, care, la rândul lor, au preluat-o de la bunici şi de la străbunici. „Nu îmi mai amintesc când am făcut prima lingură, dar eram copil. Nici nu mai ştiu câte linguri am făcut. Am început cu meseria asta de la părinţi şi, dacă am lucrat câteva zile lângă ei, am prins repede. Înainte, era o meserie foarte căutată. Cine nu avea o lingură de lemn în bucătărie? Acum, nu mai este, pentru că au ieşit altele, moderne. Astea făcute de mână s-au demodat“, spune cu regret Matei Nicula. 

Bătrânul îşi aminteşte de vremurile când albiile ţineau loc de cadă, iar spatulele de silicon nu luaseră locul lingurilor de lemn, iar el şi ai săi aveau de lucru de dimineaţă până seară. 

„Vindeam albii de lemn la bâlci, iar albiile se vindeau destul de scump. Astea erau cele mai scumpe produse ale noastre. Acum nu se mai caută aşa ceva şi nu mai facem. Sunt foarte mulţi meşteşugari care s-au lăsat“, mai povesteşte lingurarul.

500 de lei o căruţă cu reziduuri de lemn

Meseriaşul spune că obiectul cel mai ieftin şi cel mai uşor de făcut este lingura de lemn pe care o vinde cu doi lei. Dar chiar şi pentru banala lingură de doi lei munceşte o oră. „O lingură, ca să o dai gata, îţi ia o oră. Am calculat. Şi lemn plătit, şi transport şi nu ieşi cu stamba la cot. Nu e rentabil. O fac într-o oră şi stau trei ore să o vând. Cel mai greu de realizat acum sunt scafele de pisat usturoi. Se fac, normal, numai la mână şi îţi ia mult timp“, spune lingurarul.

Meşteşugarul îşi ia materialele de la „patroni“. Aşa le spune celor care folosesc ca materie primă lemnul şi aruncă reziduurile. Însă chiar şi acestea costă. Lingurile de lemn se fac din lemn slab, fag, paltin. „O căruţă de lemn ca să îţi aducă cineva trebuie să îl plăteşti cu 500 de lei. Şi nu rentează deloc. Cât să faci din el? E prea puţin să iei 100 de lei profit la 500 de lei investiţie“, socoteşte Matei Nicula.

Lingurarul recunoaşte cu părere de rău că pe meseria sa scrie „faliment“. „Plătim materialul scump, muncă multă, transport scump, înseamnă că o să dăm faliment cât de curând“, mărturiseşte acesta.

Copiii au plecat din ţară

Lingurarul Matei Nicula are doi copii care nu i-au împărtăşit pasiunea pentru prelucrarea manuală a lemnului. Meseriaşul mărturiseşte că poate fiii lui i-ar fi călcat pe urme şi ar fi bătut şi ei bâlciurile-n lung şi-n lat dacă ar fi putut să trăiască din banii câştigaţi de pe urma meşteşugului. 

Copiii lingurarului au ales calea străinătăţii şi au plecat să facă bani învăţând alte meserii şi muncind pentru alţii. „N-au vrut băieţii mei să facă asta pentru că nu rentează. Au plecat în străinătate. Îmi pare rău că meseria din neam se stinge odată cu mine, dar asta e situaţia“, încheie meseriaşul. ;

“

N-au vrut băieţii mei să facă asta pentru că nu rentează. Au plecat în străinătate. Îmi pare rău că meseria din neam se stinge odată cu mine.

Matei Nicula

lingurar