Geto-dacii şi poligamia. Izvoarele istorice arată că cei mai bogaţi dintre strămoşii românilor aveau până la 30 de neveste

Izvoarele istorice atestă faptul că strămoşii traco-geto-daci au fost poligami. Îşi permiteau poligamia, reprezentanţii aristocraţiei care adunau chiar şi până la 30 de neveste. Pentru fetele frumoase, căsătoria însemna scoaterea la licitaţie. Pentru cele urâte, familiile plăteau zestre grea ca cineva să le ia de nevastă.

Mărturiile istoricilor atestă faptul că tracii şi geto-dacii au fost poligami. Cât mai multe neveste însemna un motiv de mândrie şi o dovadă de potenţă financiară. Trei, patru sau chiar 30 de femei putea aduna la casa lui un geto-dac înstărit, după spusele lui Heraclid din Pont care descria astfel situaţia din secolul al IV-lea îH : ”Fiecare se căsătoreşte cu trei şi patru femei. Sunt unii care au treizeci de soţii”.

Heraclid din Pont nu este singurul care a lăsat informaţii despre poligamia traco-geto-dacilor. Marele istoric Herodot confirmă practica : ”Fiecare ţine în căsătorie mai multe femei… Nevestele şi le păzesc cu străşnicie”.

Poligamia tracilor este evocată şi de Menandru, informaţiile venind tot din secolul IV î.H. :”Aşa suntem noi, tracii toţi, şi mai ales geţii – mă mândresc că mă trag din neamul acestora din urmă – nu suntem din cale afară de cumpătaţi. Nici unul dintre noi nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece, şi unii chiar mai multe”. 

Potrivit aceluiaşi istoric, un bărbat care avea doar patru sau cinci neveste, era privit ca şi cum n-ar fi fost însurat : ” Când se întâmplă să moară cineva care n-a avut decât patru sau cinci neveste, cei din parte locului spun despre el: bietul de el n-a fost însurat, n-a cunoscut iubirea”.

„Femeile de măritat se duc la bărbaţi nu după hotărârea părinţilor, ci acelea care se disting prin frumuseţe cer să fie vândute la mezat şi după ce li se îngăduie să se stabilească valoarea lor, se căsătoresc nu după obiceiuri, ci după preţurile ; iar cele năpăstuite din pricina urâţeniei lor îşi cumpără cu zestrea lor bărbaţii cu care se mărită”  este mărturia lui Solinus despre căsătoriile traco-geto-dacilor.

Căsătoriile şi divorţurile se făceau fără documente

În vremea traco-geto-dacilor, căsătoriile se realizau în funcţie de frumuseţea sau cinstea fetei de măritat. Nu exista un act cu valoare juridică, ci o înţelegere între părinţii fetei şi viitorul soţ. Pentru fetele cinstite şi frumoase, se ţineau licitaţii şi câştiga cel care plătea mai mult. Pentru cele urâte părinţii erau nevoiţi să plătească zestre grea pentru a găsi bărbaţi dispuşi să le ia de neveste.

”Fetele de măritat nu sunt date bărbaţilor de către părinţi, ci în mod public sunt cumpărate spre a fi luate în căsătorie sau vândute . Se face într-un fel sau altul, după cât sunt de frumoase şi de cinstite. Cele cinstite şi frumoase au un preţ bun. Pentru celelalte se caută cu bani cineva care să le ia de soţie” scrie Pomponius Mela în ” Descrierea pământului”.

Nevestele ajunse în casele soţilor aveau statut de slujnice. Făceau copii, îngrijeau casele şi bărbaţi, lucrau pământul şi îngrijeau animalele. În cazul în care soţii mureau, nevestele erau lăsate moştenire. „Ei le folosesc ca pe nişte slujnice… şi se împreunează cu fiecare din timp în timp; dar  spală şi rufe şi îi slujesc… La moartea bărbatului, femeile sunt moştenite, întocmai ca şi celelalte lucruri” aflăm de la Heraclid din Pont.

Divorţurile se făceau fără documente şi aveau mai mult caracter informal. În cazul în care una dintre neveste era nemulţumită, părinţii o puteau primi înapoi dacă plăteau în schimb banii primiţi la căsătorie. 

Soţiile omorâte deasupra cadavrelor bărbaţilor

Nevestele traco-geto-dacilor erau sacrificate pe cadavrele soţilor. Un ritual funerar descris de Herodot confirmă poligamia strămoşilor şi faptul că ”nevasta favorită” era ucisă după moartea soţului:  “Nici femeile nu au o fire mai slabă. Ele doresc din cale afară de mult să fie omorâte deasupra cadavrelor bărbaţilor morţi şi să fie îngropate împreună. Deoarece un bărbat are mai multe soţii, pentru a dobândi aceasta cinste ele dau o mare luptă în faţa celor care trebuie să hotărască aceasta. Ea se acordă aceleia care are moravurile şi conduita cele mai bune, iar cea care învinge la această întrecere este în culmea bucuriei. Celelalte jelesc cu glas tare şi îşi arată deznădejdea prin plânsete foarte puternice. Iar cei care vor să le liniştească aduc lângă rug arme şi daruri, spunând că sunt gata să se lupte cu sufletul celui mort spre a şti dacă acela permite căsătoria”

Celibatul, calea spre nemurire

Nu toţi geto-dacii erau poligami. Preoţii care abandonau viaţa lumească şi ţinteau spre nemurire rămâneau celibatari. Se credea că doar prin abstinenţă şi renunţarea la plăcerile lumeşti se poate atinge calea spre eternitate.

 ”Omul nu poate ajunge la nemurire decât curăţindu-se de orice fel de patimă; carnea, vinul, femeile, sunt o murdărire a sufletului. Oameni sfinţi vor fi la ei asceţii, cari nu vor să mai ştie nici de lume, nici de femei, ci în renunţare la orice bucurie a trupului, se devotează gândului bun despre nemurirea de dincolo de viaţa trupului`, scriu istoricii antici despre credinţele strămoşilor geto-daci.