Cum şi-a premeditat Veronica Micle sinuciderea. Ultimele versuri scrise de poetă cu gândul la iubitul Eminescu

Au fost uniţi şi în acelaşi timp despărţiţi printr-o dragoste imposibilă vreme de aproape două decenii. Mihai Eminescu şi Veronica Micle au trăit o dragoste care a făcut istorie şi care impresionează şi astăzi prin dramatismul ei.

Cea mai mare iubire a Luceafărului , poeta Veronica Micle s-a născut la Năsăud, la data de 22 aprilie 1850. La doar 14 ani, pe  7 august 1864, Veronica Micle s-a căsătorit cu Ştefan Micle, care la data căsătoriei era profesor universitar.

Pe Eminescu, Veronica l-a cunoscut la Viena, în 1872, într-o perioadă în care era femeie căsătorită cu doi copii. L-a revăzut pe poet în 1874 la Iaşi, când s-a înfiripat relaţia amoroasă, o relaţie ascunsă, contestată, bârfită şi privită cu ochii răi. Când soţul Veronicăi a murit în 1879, povestea de dragoste a continuat. Nu s-au mai ascuns, însă sorţii le-au fost în continuare potrivnici. Veronica rămăsese, în urma morţii soţului, cu o pensie infimă din care trebuia să îşi întreţină cele două fiice. Căsătoria cu Eminescu ar fi însemnat pierderea singurului venit constant pe care îl avea. Cum poetul nu a putut să îi ofere niciodată stabilitate financiară, căsătoria a rămas doar la nivel de deziderat. Cu toate acestea, s-au logodit de două ori. Drama oamenilor care se iubeau, dar sufereau pentru că nu puteau fi împreună, a ajuns la apogeu când Veronica a dat naştere unui copil mort.

Au vrut să se căsătorească în 1880. Toţi cei din jurul lui Eminescu s-au opus, considerând că adorata poetului nu este potrivită pentru el. Junimiştii au denigrat-o în faţa lui Eminescu şi l-au oprit să facă ”imprudenţa” de a se căsători cu femeia de moravuri uşoare, aşa cum era considerată Veronica. Au urmat intrigi, infidelităţi, acuzaţii, suferinţe şi multe epistole de dragoste. 

Şi-au scris sute de rânduri de iubire, unele cu pasiune şi dor, altele cu reproşuri şi remuşcări. Poţoţoni, Cuţică, Dragă Momoţelule, Dulcea mea Momoţi, Dulcea mea amică sau Dulce Veronică erau apelativele cu care Eminescu îşi alinta iubita de departe în scrisorile de dragoste din perioadele de linişte. Când intrigile tuburau relaţia, apelativul se schimba cu Stimabilă Doamnă şi respectata mea amică.

 Eminescu s-a refugiat în braţele altor femei, iar Veronica, femeia trădată care încă îl iubea, s-a răzbunat. Dragostea a rămas. „Te vei convinge că din mii de fiinţe, abia una poate iubi cum te iubesc eu pe tine; şi dacă m-ai ucide, te-aş iubi şi în minutele agoniei”, îi scria Veronica lui Eminescu.
 
În 1887, când Veronicăi i-a apărut un volum de poezie, primul exemplar i-a fost trimis poetului cu dedicaţia: “Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neştearsă dragoste, Bucureşti, 6 februarie 1887″. Bolnav fiind, Eminescu o implora să-l uite. 

La moartea lui Eminescu

Finalul vieţii lui Eminescu i-a prins aşa cum au trăit: despărţiţi. Eminescu, ţinut departe de Veronica de sora lui Henrietta, a murit pe 15 iunie 1889 într-un sanatoriu din Bucureşti. Veronica a fost acuzată de apropiaţi că nu i-a fost alături poetului în ultimele sale zile.
 

„Lumea m-a acuzat de lipsă de simţire şi de umanitate faţă de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu”, îi scria Veronica Micle lui Alexandru C. Cuza, în aprilie 1889.  

Eminescu a sfârşit în sanatoriul doctorului Şuţu, pe 15 iunie 1889. La aflarea veştii, se spune că  Micle ar fi scris  în doar 20 de minute poezia „Raze de lună”. Poezia a apărut în cotidianul "România" din 20 iunie 1889, la finalul reportajului dedicat funeraliilor lui Eminescu.

Veronica a mers la slujba de înmormântare de la biserica Sf Gheorghe din Bucureşti,unde a fost dus trupul neînsufleţit al poetului înainte de a fi înmormântat în cimitirul Bellu. Şi-a luat adio de la iubirea vieţii ei cu un buchet de flori de nu-mă-uita.

Sinucidere premeditată

La scurt timp după moartea lui Eminescu, distrusă de durere, Veronica s-a refugiat la mănăstirea Văratec.Aici şi-a premeditat sinuciderea. Pe 1 august 1889 îi scria unei apropiate, Smaranda Gârbea, cerându-i să îi facă rost de arsenic pentru fiica ei cea mică, suferindă de anemie.  Tot pe 1 august, Veronica scria :

"O! Moarte vin de treci/ Pe inima-mi pustie şi curmă a mele gânduri/ S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,/ Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,/ Mi-e dor de-un lung repaos... Să dorm,/ Să dorm pe veci."  

A primit arsenicul cerut a doua zi. În seara zilei de 3 august, după ce primise vizita unor prieteni din Iaşi, Veronica s-a retras în camera ei şi a băut sticuluţa cu arsenic. A urmat o agonie de mai bine de 20 de ore, între viaţă şi moarte, timp în care medicul chemat de urgenţă de la Iaşi a încerca să o salveze.

Încercările medicului au eşuat şi Veronica s-a stins din viaţă, la 39 de ani, pe 4 august 1889, la fix 50 de zile de la moartea lui Eminescu, cel care îi scrisese cu câţiva ani înainte de moarte: “Aşa te iubesc şi eu – mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde.”