Vâltorile, maşinile de spălat arhaice din satele de munte. Cum funcţionează sistemul folosit de sute de ani
0Vâltoarea este un mecanism simplu, instalat pe cursul unei ape repezi de munte, pentru spălat rufe şi ţoluri. Se foloseşte viteza naturală a apei, captată mai sus şi dirijată printr-un jgheab de lemn spre o cuvă realizată tot din lemn. În satele de munte se mai păstrează şi chiar mai sunt folosite astfel de ”maşini de spălat” arhaice.
Vâltorile sunt instalate pe văile repezi de munte, unde un fir de apă este deviat din vale şi direcţionat către o cuvă realizată din lemn. Mecanismul unei vâltori foloseşte viteza naturală a apei, iar procedeul este unul cât se poate de simplu. Lemnele din care e făcută cuva sunt dispuse vertical, în forma conică, cu distanţă între ele, pentru ca apa să poată ieşi. Apa intră în cuvă cu viteză şi formează un vârtej puternic, asemănător celui din maşina de spălat, generând puterea necesară învârtirii chiar şi a unui covor, realizând astfel spălarea, prin frecarea de pereţii de scândură şi a ţesăturilor între ele, fără adaos de săpun sau detergent. Apa scursă din cuvă revine în râu în aval de vâltoare.
În satele de munte se mai păstrează încă vechile vâltori folosite timp de sute de ani de locuitorii acestor zone pentru spălatul hainelor şi a altor obiecte din locuinţă. În comuna Şugag din Munţii Sebeşului există chiar o stradă care poartă acest nume, semn că aici au existat asemenea invenţii foarte eficiente. De asemenea, în Apuseni sunt sate care se numesc Vâltori, dovadă că aici au existat mai multe astfel de construcţii arhaice.
În comuna Şugag pe strada Vâltori, pe Valea Dobra, există chiar un lanţ de vâltori, unele folosite şi în ziua de azi. Vâltoarea este o spălătorie ecologică de capacitate mare, fără detergenţi, fără curent electric, foarte eficentă pentru spălatul hainelor şi al altor obiecte din casă. Pe Valea Dobra, afluent al râului Sebeş, există o vâltoare folosită şi în prezent, care datează cam de prin 1950. Orice detergent s-ar folosi şi oricât ar fi frecate, nu ies ca după câteva ceasuri de framântat în vâltoare. Chiar dacă tehnologia modernă oferă posibilităţi nenumărate şi programe de spălare automată, gospodarii din Şugag spun că nu vor renunţa la vâltori. Vâltorile au fost folosite, la început, pentru spălarea lânii de oaie.
Lâna de oaie se spăla cel mai bine cu apă rece. Locuitorii de aici au început apoi să le folosească şi la spălatul hainelor şi al păturilor, covoarelor din locuinţă, mai ales a celor făcute din lână de oaie. Toate acestea se lasă aici în vâltoare până la o jumătate de zi, iar vârtejul apei le curăţă de toată murdăria. Nu este nevoie nici de detergent, şi nici de curent electric. Vârtejul apei ce curge foarte repede face tot. Instalaţia este formată dintr-un coş, denumit coşul de îngroşat, cu vârful în jos, fixat pe un canal în apropierea unui pârâu din localitate.
Prima operaţiune în obţinerea unei ţesături perfecte era „vâltoritul“. Ţesăturile din lână ţurcană se introduceau în acest coş şi erau învârtite ca într-o maşină de spălat, o jumătate de zi. Totul era acţionat prin forţa apei. După spălare, ţesătura se întindea la soare, pe pari, unde era lăsată la uscat. Prin această tehnică, ţesătura se îngroşa. A doua etapă era „păruitul“. Ţesăturile se aşezau pe un cilindru din lemn de vreo doi metri, acţionat tot de forţa apei, care se învârtea peste un covor de ţepi, pentru a scoate firele care nu erau la locul lor. Odată bine „pieptănate“, ţesăturile se aşezau din nou în vâltoare o jumătate de zi.
La Şugag, oamenii încă îşi mai duc covoarele la vâltoare, mai ales la intrarea în primăvară. Când se face marea curăţenie pentru Paşti, gospodinele fac rând aici, respectând tradiţia locală care datează de sute de ani.