Saşii Transilvaniei. De unde „au descălecat“ şi cum s-au adaptat în Ardeal populaţiile etnice din vestul Europei
0Primii colonişti germani, valoni şi flamanzi care au populat Transilvania au provenit din teritoriile situate în bazinele râurilor Rin şi Mozela.
Pe lângă coroana maghiară, un rol important în procesul colonizării germane în sudul Transilvaniei l-au jucat Ordinul cavalerilor teutoni, mănăstirea cisterciană Igriş din Banat, precum şi abaţia cisterciană Cârţa din Ţara Făgăraşului.
Sub aspect teritorial-administrativ, saşii au început să se organizeze în cadrul unor scaune săseşti în prima jumătate a veacului al XIV-lea, în perioada guvernării regelui angevin Carol Robert de Anjou, cel mai probabil între anii 1325-1329. În perioada 1486-1876 a funcţionat Universitatea Naţiunii Săseşti, organism politic de autoadministrare al saşilor transilvăneni constituit la ordinul lui Matei Corvin în 1486, care a funcţionat până la 1876 ca „administraţie autonomă”. Universitatea Săsească, îngloba cele şapte scaune ale Sibiului (Orăştie, Sebeş, Miercurea, Sighişoara, Nocrich, Cincu şi Rupea), Scaunul Şeica şi cel al Mediaşului, formate mai târziu, precum şi Districtul Braşov şi Districtul Bistriţei. În perioada 1876-1920 teritoriul locuit de saşi s-a numit Comitatul Sibiului sau Provincia Sibiului.
Saşii au trăit conform obiceiurilor lor vechi; se autoguvernau, organizaţi fiind într-o unitate administrativă mare numită Königsboden. Existau însă şi numeroase aşezări săseşti situate în afara acestui areal. Microregiunile populate de saşi erau:
În sudul Podişului Transilvaniei (de la Orăştie până la Drăuşeni):
-Altland (spaţiul dintre Olt şi Hârtibaciu),
-Weinland (regiunea dintre cele două Târnave),
-Waldland (spaţiul dintre Hârtibaciu şi Târnava Mare),
-Zekeschgebiet (rom. Ţinutul Secaşelor)
-Unterwald (spaţiul din preajma Sebeşului şi a Orăştiei)
La est de munţii Perşani
-Burzenland (rom. Ţara Bârsei),
În nordul Podişului Transilvaniei (Ardealul de Nord)
-Nösnerland (regiunea Bistriţei - Ţara Năsăudului)
-Reener Ländchen (în preajma Reghinului).
Invazia mongolă din 1241 - 1242 a distrus în mare parte regatul ungar. Deşi saşii au făcut tot ce au putut pentru a rezista, multe aşezări ale lor au fost distruse. Înaintea invaziei multe oraşe transilvănene au fost fortificate şi erau dezvoltate economic. Multe erau apărate de către Kirchenburgen - biserici fortificate cu ziduri masive. Expansiunea rapidă a oraşelor populate de saşi a dat Transilvaniei numele german de Siebenbürgen (în latină Septem Castra), făcându-se referire la şapte din oraşele fortificate: Bistritz (Bistriţa, Beszterce), Hermannstadt (Sibiu, Nagyszeben), Klausenburg (Cluj, Kolozsvár), Kronstadt (Braşov, Brassó), Mediasch (Mediaş, Medgyes), Mühlbach (Sebeş, Szászsebes), Schässburg (Sighişoara, Segesvár).
Drepturile şi obligaţiile coloniştilor germani au fost incluse în aşa-numitul Andreanum (în germană, Goldener Freibrief der Siebenbürger Sachsen), act emis în anul 1224 de regele Andrei al II-lea al Ungariei. Prin acest important document erau confirmate populaţiei germane, aşezată pe teritoriul cuprins intre Drăuşeni şi Orăştie, autonomia teritorial-administrativă, jurisdicţională şi bisericească, fiind stipulate concomitent şi obligaţiile sale faţă de regii Ungariei. Comunităţile săteşti erau conduse de un primar (în germană Honn, Hann, Ortsvorstand, Dorfrichter).
O dată cu introducerea regimului dualist austro-ungar şi cu desfiinţarea Universităţii Naţiunii Săseşti (Sächsische Nationsuniversität) saşii şi-au pierdut baza autonomiei lor. Practic, începând cu 1867 principala instituţie reprezentativă pentru saşi a fost Biserica Luterană, care a preluat, printre altele, administrarea învăţământului săsesc. Din acest punct de vedere, situaţia nu s-a schimbat în 1918, când Transilvania a devenit parte componentă a României Mari. Statul român nu recunoştea drepturi corporative minorităţilor, astfel că Biserica Luterană a trebuit să facă mari eforturi pentru a putea susţine financiar învăţământul săsesc. Această situaţie a durat până în 1940, când autoritatea asupra şcolilor a fost preluată de Grupul Etnic German din România, recunoscut ca persoană juridică în urma unui decret-lege emis la 28 noiembrie 1940 de mareşalul Ion Antonescu. O dată cu instaurarea comunismului, întreg sistemul şcolar, inclusiv şcolile cu predare în altă limbă decât cea română, a fost administrat exclusiv de statul român.