Oraşul din România supravegheat draconic de securitatea comunistă. Cum a explodat furia la Revoluţie | FOTO
0La Cugir a avut loc în 1989 unul dintre cele mai violente episoade al Revoluţiei din decembrie 1989. Zece persoane au murit, iar alte 70 de au fost rănite în orăşelul cu 31.000 de locuitori.
Cugirul era în acele vremuri un oraş supravegheat la propriu. Motivul era simplu: aici funcţiona una dintre cele mai mari fabrici de armament din România, la care munceau circa 18.000 de oameni.
Toţi cei care intrau şi ieşeau din oraş erau controlaţi, iar legenda spune că în oraş se putea intra doar cu permis special. Din afară, Cugirul apărea ca o localitate urbană prosperă, cu cartiere de locuinţe însumând 5.800 de apartamente, dar şi spaţii comerciale pe 11.500 metri pătraţi.
Viaţa socială gravita în jurul celor două fabrici (Întreprinderea Mecanică Cugir I şi Întreprinderea Mecanică Cugir II), care erau structurate pe ramuri de producţie: Produse Tehnice, Şecţia Maşini – Unelte, Fabrica de Maşini – Electrocasnice, Fabrica de Produse Speciale (Fabrica de „sus”), Compartimentele de Cercetare, proiectare, Direcţia Comercială şi cea Economică.
În oraş funcţionau două licee, şcoli generale, un spital, două librării, un cinematograf, un club muncitoresc, un hotel, stadionul şi o gară unde soseau de trei ori pe zi garnituri de tren cu mii de muncitori. Viaţa oamenilor nu era una foarte grea, ca în alte oraşe industriale.
Clubul muncitorilor din Cugir
Nomenclatura comunistă a avut grijă să menţină nivelul de viaţă al cugirenilor la un nivel mai ridicat, având în vedere carcaterul special al oraşului. Cu toate acestea, populaţia era foarte nemulţumită datorită măsurilor draconice de supraveghere şi urmărire existente în oraş, dar şi de lipsurile alimentare care s-au acutizat spre sfărşitul anului.
Comuniştii se temeau de un posibil furt de arme din uzină şi de aceea verificau orice intrare sau ieşire din oraş. Muncitorii treceau prin alte filtre draconice la intrarea sau la ieşirea din fabrică.
În această atmosferă, în dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989 avea să izbucnească revoluţia la Cugir. Primele semne de nemulţiumire au apărut în luna noiembrie, când pe zidurile fabricii de armament s-a scris sloganul: ”Foamea ne va răscula”. Conducerea de partid şi reprezentanţii Securităţii au reacţionat, dublând numărul de efective din oraş.
Zona centrală a oraşului înainte de 1989
Vestea celor întâmplate la Timişoara a fost adusă şi la Cugir mai ales de către studenţii care se întorceau acasă de sărbători. În 21 decembrie, la ora 10.00, sirenele din fabrica de armament au sunat şi au dat semnalul revoltei. Miile de muncitori au plecat în marş prin oraş şi scandau primele lozinci anti-comuniste: „Pentru sângele vărsat, Ceauşescu condamnat!”, „Pentru crima din Banat, Ceauşescu judecat”.
Miliţieni linşaţi şi arşi de vii
Sediul Consiliului Popular Orăşenesc a fost luat cu asalt de manifestanţi, lozincile „Trăiască RSR” fiind aruncate de pe faţadă, iar clădirea a fost incendiată. Punctul culminant al Revoluţiei de la Cugir a avut loc la sediul Miliţiei. Zvonurile care circulau printre manifestanţi susţineau că aici erau încarceraţi trei muncitori, informaţie neconfirmată ulterior.
Deşi reprezentanţii Miliţiei au infirmat zvonul, manifestanţii au atacat clădirea cu pietre şi sticle incendiare. Haosul a fost accentuat şi de mai multe focuri de armă trase asupra mulţimii.
Personalul blocat sediul Miliţiei a încercat să îndepărteze manifestaţia prin executarea unui foc de avertisment, decizie care s-a dovedit în final fatală. Cu pericolul de a arde de vii, miliţienii au sărit de la primul etaj al clădirii. Şeful unităţii de miliţie, cpt. Pop Valentin şi plt. maj. Staicu Ilie au fost linşaţi de mulţime, stropiţi cu benzină şi incendiaţi. Alte trei persoane aflate în clădire au scăpat cu viaţă.
Urmările acestui grav incident au fost pe lângă cei doi morţi, alţi opt grav răniţi, sustragerea unei cantităţi însemnate de armament şi muniţie, precum şi distrugerea clădirii în proporţie de 70 la sută. După mai mulţi ani de cercetări, în anul 2002, patru persoane considerate responsabile de uciderea miliţienilor au fost puse sub acuzare, iar un an mai târziu au fost condamnate la pedepse între 10 ani şi 13 ani de închisoare.
”Cugirul arde!”
Informaţia că a început revoluţia şi la Cugir a ajuns în 21 decembrie şi la preşedintele, pe atunci, al Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu: „La tovarăşul Ceauşescu a ajuns ştirea că Cugirul arde!”. În zilele următoare datei de 21 noiembrie 1989, la Cugir a fost o acalmie relativă. Manifestanţii şi-au ales noi structuri de conducere, care au preluat administrarea oraşului de la activiştii comunişti.
Maşini arse în centrul oraşului
Primele măsuri de apărare a oraşului de eventualii „terorişti” au fost luate la ora 1.00 când Comandamentul gărzilor patriotice organizează paza obiectivelor întreprinderii mecanice Cugir. În aceeaşi noapte sosesc vânătorii de munte din Alba Iulia, care pătrund în IMC, cu scopul de a o apăra de un eventual atac.
În ziua de 22 decembrie 1989, a avut loc în zona Pieţei Complex I o adunare populară liberă, fără activişti sau membrii de partid. În jurul orei 8.00, s-a început acţiunea de constituire a conducerii oraşului, iar apoi, pe stadionul oraşului, s-a luat hotărârea formării unui comitet local al Frontului de Salvare Naţională.
Mulţimea de oameni înainte de asediul asupra Miliţiei
La ora 10.00, Statul major al vânătorilor de munte a fost mutat din IM Cugir la Clubul Muncitoresc unde şi-a fixat obiectivele de apărare în oraş. Încă în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 sunt organizate gărzile pentru asigurarea ordinii în oraş. Se distribuie arme gărzilor şi populaţiei.
În după-amiaza zilei de 22 şi dimineaţa zilei de 23 decembrie, s-a intrat în dispozitivul de apărare al fabricii (armament greu, muniţie etc.). Se constituie un stat major militar prin implicarea ofiţerilor Recepţiei Tehnice Militare. În aceeaşi zi are loc o nouă adunare populară, în faţa Clubului Muncitoresc pentru lărgirea comitetului coordonator al oraşului. Din 26 decembrie, acest comitet se transformă în Consiliul Frontului Salvării Naţionale, care şi-a desfăşurat activitatea până în iunie 1990.