Meşteşugul pierdut al moţilor din Apuseni. Cum se obţinea piatra de var, nelipsită din gospodării VIDEO

O străveche îndeletnicire a locuitorilor din Apuseni aflaţi în apropierea unor masive de calcar a fost vărăritul.

Un astfel de ”centru” de vărărit a existat în zona masivului Vulcan, aflat la limita dintre judeţele Alba şi Huneodara, în comunele Ciuruleasa, Buceş şi Blăjeni.

Puţini dintre locuitorii Apusenilor mai folosesc acum varul făcut sub Vâlcan, de catre vărari, în cuptoarele lor construite în pământ. La fel de puţini îşi amintesc vremurile când vărarii mergeau cu carele prin târguri şi prin sate ca să îşi vândă pietrele albe arse pana la solubilizare. Varul obţinut prin ardere în cuptoarele tradiţionale era superior calitativ varului industrial. 

În prezent, doar câţiva vărari mai practică meseria veche de secole. Piatra de var nu se mai vinde la fel ca pe vremuri. Era comercializat intens până în primii ani de după 2000. Pe internet se găsesc, totuşi, anunţuri cu privire la vânzarea varului în formă solidă. 

Piatra de var era stinsă cu apă, iar varul rezultat era depozitat în recipiente speciale sau chiar în gropi săpate în pământ, de unde era folosit la nevoie.

În Apuseni, înainte de 1989 şi în primii ani de după 1990, văsarii mergeau cu căruţele pline cu piatră de var prin târguri şi pieţe. De aici se aprovizionau toate pieţele din vestul ţării.

Masivul Vulcan era cunoscut în trecut ca ”stânca de var” Foto Arhivă

Cuptorul de var era de trei tipuri: îngropat în pământ, semiîngropat (în pantă) şi la suprafaţă. 

Etapele obţinerii varului din piatra de calcar sunt următoarele: 

- Extragerea pietrei de calcar din mici cariere şi transportarea ei la cuptorul de ars varul.

- Spargerea pietrei şi aşezarea ei în cuptor. Se începe cu pietrele mai mărunte şi deasupra vor fi puse pietrele cele mai mari, care formează bolta cuptorului. Când cuptorul este plin se lipeşte bolta cu un strat de lut în care se fac mai multe orificii (pentru întreţinerea arderii şi evacuarea fumului). În timpul arderii orificiile se închid progresiv pentru menţinerea căldurii.

- Varul este gata în momentul când fumul este de culoare albă. În acest moment se descoperă cuptorul şi se lasă varul la răcit. Culoarea varului bine ars după răcire este albă sau galben-verzuie.

Cuptorul de var seamănă mult  cu o fântână, adică o groapă cilindrică cu pereţii zidiţi cu mult meşteşug, astfel încât să rămână ”ferestrele” ce permit circulaţia aerului cald. La baza cuptoului se „croieşte”  deschizătura unde se face focul, care trebuie păzit non-stop, cu mare grijă, timp de 2-3 zile, pentru a-i asigura continuitatea şi aceeaşi „tărie”. 

Vărărie din apropierea unui masiv de calcar. Foto Arhivă

Practic, în tot acest timp, cineva stă de veghe zi şi noapte la gura cuptorului, până la încheierea „ciclului tehnologic”. Se mai aşteaptă apoi încă 12 ore până se răceşte produsul finit: piatra de calcar arsă, de culoare aurie, adică varul nestins. 

La umplerea cuptorului cu piatra de calcar este nevoie de pricepere, pentru că grămada trebuie „clădită” în bucăţi mai mici pe lângă pereţi şi mai mari spre centrul cuptorului, încărcătura fiind foarte bine etanşantă în partea de sus. În general, capacitatea acestuia era de circa o tonă de calcar. Meşteşugul se practica din aprilie până în august.

Varul asfel obţinut fiind pe atunci la mare căutare, mai ales în perioada sărbătorilor tradiţionale la români, când locuinţele trebuiau ”spoite” cu var.

Vă mai recomandăm:

Un judecător susţine că pensiile speciale anulate ale parlamentarilor sunt drepturi de asigurări sociale

Povestea unui veteran de război ajuns la 99 de ani. A luptat până în Munţii Tatra şi s-a întors pe jos acasă FOTO