„La bulivar, birjar!“. Trăsurile ţineau locul taxiurilor în Alba Iulia, acum 100 de ani. Birjarul, obligat „să ducă traiu treaz“, „fără defecte greţoase trupeşti“
0În urmă cu aproape 100 de ani, singura alternativă, cel puţin în Alba Iulia, la mersul pe jos era trăsura sau birja. O călătorie cu birja, atât în interiorul oraşului cât şi în afară, nu era deloc ieftină şi doar cei care aveau un venit serios îşi permiteau acest lucru. Arhivele Naţionale Alba păstrează documente care atestă cum se desfăşura aşa-zisul transport în regim de taxi din anii 1920.
Potrivit documentelor, în anul 1920 era nevoie de un certificat pentru a putea deveni birjar. Obţinerea acestuia era un demers destul de complicat. Birjarul trebuia să aibă minim vârsta de 17 ani, să ducă „traiu treaz”, „din partea poliţiei să fie inexcepţionabil”, să fie scutit de „defecte greţoase trupeşti”, „înbrăcat după buna cuviinţă” şi, mai ales, să treacă examenul susţinut în faţa poliţiei orăşeneşti, prin care să demonstreze că „ştie mâna” caii şi că recunoaşte toate străzile din oraş.
După ce îşi demonstra talentele cum putea el mai bine şi prezenta „cartea de lucru” în faţa autorităţilor, birjarul obţinea mai întâi o adeverinţă de birjar, iar, mai apoi, un certificat, pe care erau trecute numele proprietarului trăsurii, numele şi adresa birjarului şi numărul birjei. Regulamentul păstrat în arhive arată că proprietarul unei trăsuri era obligat să primească într-o trăsură trasă de doi cai cel mult patru adulţi.
Birjarului îi era interzis să fumeze, să transporte clienţi dacă „trăsura are fereştile sparte”, să „năcăjască caii şi să pocnească din biciu” în loc public, „să transporte morţi” sau bolnavi de „boale infecţioase”, fără ca pe urmă să dezinfecteze birja în curtea spitalului din oraş. De asemenea, avea datoria ca după fiecare cursă, să verifice dacă clientul nu şi-a uitat ceva în birjă şi să predea eventualele bunuri găsite direct la poliţie. Birjarul risca suspendarea dreptului de a „mâna” pentru cinci ani, alături de o amendă aplicată de poliţişti, dacă era „dur cu publicul”, „necuviincios” sau „găsit beat la serviciu”.
Cât costa transportul cu birja
O zi întreagă de mers cu birja (de la 7 dimineaţa, la 19 seara), cu o pauză de 3 ore, costa 150 de lei,
echivalentul a 6 potcoave sau a 3 ferdele şi jumătate de ovăz. Pentru o jumătate de zi de transport se plătea 75 de lei, iar pentru o oră 20 de lei. Pentru o cursă în Cetate şi înapoi, cu aşteptare de 15 minute, trebuia să scoţi din buzunar 15 lei, iar 20 de lei se plăteau în seratele dansante „din oricare parte din oraş, până acolo şi de acolo înapoi după miezul nopţii”. Dacă doreai să ieşi din oraş, tarifele la birje erau destul de piperate. Pentru a ajunge la Teiuş plăteai 100 de lei, la Aiud 150 de lei, la Partoş, Oarda de Jos, Bărăbanţ sau Miceşti, 40 -50 de lei, iar pentru a ajunge la Sebeş sau Vinţu de Jos, 80 de lei.
Ca şi în prezent, periodic aveau loc ajustări de preţuri. Motivele invocate de birjari pentru a scumpi costul călătorilor erau următoarele: „feştitul trăsurei”, care a ajuns să coste şi 2.000 de lei, întreţinerea unui cal pe zi, care de la 60 de lei, a ajuns să coste 150 de lei pe zi, din cauza scumpirii fânului, o potcoavă sau un cerc la roată, care s-a scumpit cu 70 de lei în 2 ani, ajungând ca în 1926 să coste 230 de lei. În 1926, în Alba Iulia existau doar 21 de proprietari de birje în 1926. Motivul principal al acestui număr scăzut era reprezentat de costurile mari de întreţinere a birjelor, pe care nu şi-l permitea oricine.
Birjă de 100.000 de lei ”pentru cazuri neprevăzute” la primărie
Pentru a putea pune în circulaţie un astfel de „mijloc de transport”, trebuiau îndeplinite anumite standarde, iar trăsura trebuia să aibă dotări obligatorii. Din documentele depuse la o licitaţie organizată de Consiliul Orăşenesc Alba Iulia în anul 1925, cu scopul de a achiziţiona o trăsură nouă care să stea în faţa Primăriei „pentru cazuri neprevăzute”, aflăm că două firme, una din Sibiu şi cealaltă din Timişoara, s-au arătat interesate de a construi o trăsură nouă. Fabrica de trăsuri „Iuliu Kardos” în Timişoara, a propus contra sumei de 74.000 de lei, construirea unei trăsuri model Banat-Rotund, cu roţi de cauciuc, felinare, scaune bune şi cu tapiţerie din postav albastru de calitatea I. De asemenea, „înainte şi în mijloc, trăsura e prevăzută cu covoare întrebuinţate 8 zile”. Totodată, dacă se dorea o trăsură cu roţi de fier, costul acesteia era cu 10.000 de lei mai ieftin.
Firma ”Datky & Fii” din Sibiu, a venit cu propunerea de a construi o trăsură nouă de lux, după execuţia cea mai fină, din fier nichelat, confortabilă, compusă din osii de ulei, acoperiş din „piele de lac, rusesc”, tapiţată cu postav albastru închis de calitatea I, covoare fine, druguri de acoperiş, frână „cu apăsător” şi felinare „extra fine” din material de primă calitate. Firma desemnată câştigătoare la 28 mai 1925 a fost cea din Sibiu, iar bugetul alocat de Primărie a fost de 100.000 de lei.