FOTO VIDEO Obiceiul puşcatului de Paşte în Apuseni semnifică alungarea răului şi celebrează Învierea Domnului
0În Apuseni, pe lângă datinile tradiţionale cunoscute, în fiecare an, de Paşti, se derulează un alt obicei, care a devenit tradiţional. ”Puşcatul cu carbid” se practică în tot Postul Paştelui, dar mai ales în Săptămâna Mare şi, în special, în Noaptea Învierii.
În ce constă acest obicei? Puşcatul cu carbid are că şi semnificaţie alungarea răului pentru a întâmpina Învierea Domnului şi este practicat din generaţie în generaţie de tineri, care se adună, mai ales în Noaptea Învierii, pentru a marca această sărbătoare.
Peste 100 kg de carbid, 30 ţevi de 3-4 lungime amplasate pe dealul din apropiere, apă, cauciucuri pentru a întreţine focul toată noaptea şi multă voie bună, care să ţină până dimineaţa. La miezul nopţii, se puşcă toate ţevile în acelaşi timp, astfel că senzaţie şi zgomotul te cutremură până în adâncul sufletului. Cu siguranţă este ceva ce trebuie să trăiţi cel puţin o dată în viaţă. Astfel se derulează obiceiul la Roşia Montană şi în alte localităţi de pe culmile Apusenilor.
La Câmpeni, în apropierea Sfintei Nopţi a Învierii Domnului, se văd de jur-împrejurul oraşului focurile şi taberele amenajate pentru a rezistă unei nopţi lungi de puşcat. Practicat pe toată perioada postului, acest fundal care invadează oraşul atinge apogeul în Noaptea Învierii. Carbidul este de fapt carbură de calciu, substanţă utilizată în fabricarea acetilenei. Era utilizat în trecut în exploatările miniere, ceea ce făcea ca obţinerea acestuia să fie o misiune relativ simplă. În prezent, carbidul se găseşte mai greu şi din acest motiv şi obiceiul a scăzut în intensitate.
Ţevile utilizate la puşcat sunt pregătite special şi pot fi folosite ani de zile. Sunt înfundate cu o tablă groasă care este sudată în partea care va reprezenta baza. Puţin mai sus este realizat un orificiu pe unde se va da foc carburii de calciu. Carbidul este introdus în ţeavă şi se adaugă puţină apă pentru a se forma vaporii care vor lua foc şi vor produce un zgomot asurzitor. Cantitatea de apă trebuie bine stabilită, pentru că dacă se adaugă prea multă sau prea puţină, ţeava nu va puşca sau va puşca foarte încet. În lipsa carbidului, în unele zone se foloseşte la puşcat oxigen şi gaz.
În unele zone, puşcatul este asociat şi cu alte obiceiuri. La Bistra, de exemplu, tinerii care organizează ”Prăgşorul” păzesc timp de trei zile toaca, timp în care puşcă cu mai multe ţevi amplasate în curtea bisericii. La Gârda de Sus, „Păzitul Toacei” sau „Tocaşii” începe din Joia Mare şi ţine până în a două zi de Paşti. Pentru desfăşurarea obiceiului se formează o echipa de feciori (minim şase, maxim 12) necăsătoriţi din sat numiţi „tocaşi“, care pun în curtea bisericii toaca şi ţevile special pregătite pentru „puşcături“. Acestea vor rămâne aici până în dimineaţă celei de a două zile de Paşti. Toacă este păzită în această perioada de către tocaşi, cu schimbul, că să nu fie furată. În caz că se va fură, va trebui răscumpărată, altfel cinstea organizării Jocului revine grupului de feciori care au furat-o, dar pe cheltuiala tocaşilor.