FOTO Ce sunt şteampurile şi la ce erau folosite. Rolul instalaţiilor în viaţa oamenilor din Apuseni ocupaţi cu aurul
0Extracţia aurului, principala ocupaţie de sute de ani a locuitorilor din Munţii Apuseni, se realiza printr-o tehnică rudimentară.
Unul dintre cele mai importante utilaje arhaice utilizate în tercut pentru expoatarea aurului era şteampurile. Concret, este vorba despre instalaţii hidraulice pentru concasarea minereurilor aurifere, utilizate începând cu secolele XIV-XV.
Mineritul cu caracter ţărănesc a constituit ocupaţia principală pentru numeroase gospodării din Munţii Apuseni. Aurul se obţinea din două surse. Cel mai rudimentar mod de exploatare era prin spălarea aluviunilor aurifere din râurile bogate în zăcăminte cum erau cele ale Arieşului, Ampoiului, Crişului Alb, Crişului Negru etc. O altă cale de obţinere a aurului consta din extragerea şi prelucrarea minereului aurifer din filoanele primare şi din minele părăsite de stat şi arendate de către minerii ţărani.
Minereurile cu conţinut bogat se extrăgeau numai cu dalta şi ciocanul. Minereul era măcinat în râşniţe sau pive de mână metalice. Minereurile cu conţinut mai sărac erau prelucrate în instalaţii speciale numite şteampuri. Marele număr de şteampuri din zonă precum şi perpetuarea lor până în secolul XX, atestă importanţa economică în regiune a unei îndeletniciri cu vechi tradiţii în ţara noastră.
Acţionat prin energie obţinută din forţa apei, şteampul era compus din nouă ciocane de lemn, numite „săgeţi”, ce au capetele inferioare întărite cu piatră de granit. Săgeţile sunt susţinute de un jug, ale căror părţi verticale sunt fixate într-o talpă masivă. În talpă sunt săpate „pive” în care se zdrobeşte minereul aurifer prin căderea succesivă a săgeţilor ce sunt ridicate alternativ de penele fixate pe un fus orizontal.
Fusul avea rol de a acţiona instalaţia prin intermediul roţii hidraulice fixată la unul din capetele lui. Minereul, udat continuu cu apă şi lovit cu ciocanele, se transforma într-o pastă groasă care se strecura prin două site ce separă pivele de bazinul unde se strângea sterilul. Aurul, mai greu, rămânea pe fundul sitelor, de unde era scos şi spălat. Sterilul adunat în bazin era spălat din nou pentru a se separa şi aurul trecut prin site.
Construirea unui şteamp se putea face de orice persoană care cumpăra (pe bază de contract) sau moştenea o vatră de şteamp. Prelucrarea minereului cu şteampul era făcută de bărbaţii sau femeile din cadrul familiei sau de oamenii angajaţi pe bază de salariu săptămânal, numiţi ştempari. Şteampurile se puneau în funcţiune în ziua de 18 martie a fiecărui an şi lucrau până la aproximativ 15 noiembrie, rareori vremea permiţând să se lucreze tot timpul anului. În general, şteampurile erau amplasate în cascadă, pe vetre de şteampuri de-a lungul văilor, folosindu-se diferenţa de nivel pentru curgerea apei, care era indispensabilă la zdrobirea minereului, separarea şi concentrarea aurului. Alimentarea cu minereu a şteampului se făcea cu trocul şi coşurile. Pe vatră erau vălăul şi hurca, cu care se concentra şi se separa aurul din măciniş. Sfărâmarea minereului în vatra şteampului se numea pălăcrit.
Posesorii de şteampuri se asociau, pe baza aşa-numitelor cuxe (participaţiuni, acţiuni), şi primeau în concesiune de la statul român zăcăminte de minereu aurifer spre exploatare. Aurul obţinut era preluat de stat la o valoare stabilită în contractul de concesiune prin băncile care fiinţau la acea vreme la Bucium, Roşia Montană etc. În prezent, astfel de instalaţii pot fi zăvute în muzee. În Muzeul Mineritului de la Roşia Montană au fost păstrate şi sunt expuse publicului câteva şteampuri folosite în urmă cu 100 de ani.