Este în România incinerarea o practică a elitelor? Răspunsul oferit de un istoric care studiază fenomenul
0La prima vedere, incinerarea în România pare un subiect minor, dat fiind procentul foarte scăzut al celor care aleg această practică (0,55% dintre decedaţi în 2019, conform datelor furnizate de Asociaţia Cremaţionistă Amurg). Incinerarea unor personalităţi, precum recent Cristina Ţopescu sau preconizata incinerare a muzicianului Dan Andrei Aldea, face ca subiectul să revină, periodic, în atenţia opinia publice.
Faptul se datorează situaţiei în care, pe de o parte, Biserica Ortodoxă Română continuă să refuze servicii religioase celor incineraţi, provocând diverse polemici, iar, pe de altă parte, caracterului totuşi încă insolit al practicii în România.
Conform istoricului Marius Rotar practica incinerării moderne în România a fost transpusă în realitate prin deschiderea crematoriului Cenuşa la Bucureşti la 25 ianuarie 1928. O întrebare care se pune este cine au fost cei care s-au incinerat în România de-a lungul vremii. I-am adresat această întrebare acestuia în speranţa unei posibile lămuriri.
”Incinerarea, ca practică, a fost reactivată în secolul al XIX-lea, graţie acţiunilor unor membri ai elitelor europene. Motive igieniste stăteau la baza acesteia, element care explică faptul că, în prima fază, mulţi medici au susţinut, inclusiv la noi, cremaţiunea. Ulterior şi alţi membri ai elitelor s-au implicat în această direcţie. La noi, cel puţin cinci primari ai Capitalei, în perioada interbelică, au susţinut incinerarea (Lucian Skupiewski, Ioan Costinescu, Al. Donescu, Gheorghe Gheorghian, Dem. I. Dobrescu). De altfel, crematoriul Cenuşa a fost deschis în timpul celui de al doilea mandat de primar al doctorului Ioan Costinescu, care a fost mult timp preşedintele societăţii cremaţioniste Cenuşa (cea care a construit crematoriul cu acelaşi nume). A fost şi ministru al Sănătăţii. A murit în 1951 în puşcărie la Sighet, fiind condamnat pentru activitatea sa politică de către comunişti”, spune istoricul.
Potrivit acestuia, din 1928 până astăzi în România au fost incinerate circa 75.000 de persoane, adică 5.2291 la Cenuşa (închis în 2002 pentru incinerări), în jur de 20.000 la Vitan Bârzeşti şi 2.000 - 3.000 la cele de la Oradea şi Turda. ”Pentru ca opinia publică să-şi facă o idee, cei 75.000 de incineraţi ar reprezenta cam 30% din decedaţii, dintr-un singur an, din România în ultima vreme. Cât priveşte profilul celor care au ales incinerarea, eu am demarat acum mulţi ani o analiza a acestora, încercând să răspund întrebării dacă practica este una a elitelor sau nu. Am utilizat în analiză atât registrele de incinerări de la crematorii, cât şi diversele necrologuri publicate în presa românească începând din 1928.
Concluzia e simplă: din cei 75.000 de incineraţi cam în cazul a 3.000 - 4.000 de persoane eticheta de elită ar putea fi aplicată. Aceasta ar însemna 5-7% din total. Printre aceştia s-ar număra peste 50 de academicieni, peste 120 actori, peste 150 generali ai Armatei Române, circa 40 miniştri având funcţie echivalentă de ministru, peste 250 de profesori universitari, din toate centrele academice majore din ţara noastră, precum şi numeroşi actori, sculptori, pictori etc.”, afirmă Marius Rotar, preşedintele asociaţiei ”Amurg”.
Istoricul comentează şi afirmaţia unui preot ortodox care susţinea recent că incinerarea este concluzia unei „vieţi dubioase”. ”Dau un singur exemplu, pentru a contrazice această afirmaţie halucinantă. Traian Popovici (1892-1946), fiu de preot ortodox, avocat, doctor în drept primar al oraşului Cernăuţi în timpul celui de al Doilea Război Mondial, considerat Schindler al României, întrucât a salvat de la deportare peste 20.000 de evrei, a fost incinerat, conform voinţei sale, la Cenuşa. I s-a făcut slujbă de către preoţi ortodocşi inainte de incinerare”, afirmă Marius Rotar.