Cum dispar ţapinarii din Apuseni. Meseria moare, paradoxal, tocmai din cauza exploatării intensive a pădurilor
0„Munca la pădure” a fost şi este una dintre cele mai grele şi mai dure ocupaţii. Pentru mii de locuitori din zona Munţilor Apuseni, „a munci la lemne” este echivalentul supravieţuirii lor şi a familiilor lor. Meseria este practicată de sute de ani, dar acum şi-a mai pierdut din importanţă pe fondul dezvoltării utilajelor mecanizate.
În comunele Albac, Avram Iancu, Bistra, Gârda de Sus, Horea, Scărişoara, Vidra şi în multe alte localităţi din Apuseni o mare parte a locuitorilor trăiesc de pe urma muncii la pădure. Timp de şase luni pe an, cât ţine sezonul, moţii care lucrează la exploatarea fondului forestier merg la lucru convinşi că asupra lor veghează spiritul bun al munţilor.
De asmenea, ei cred că, de multe ori, acesta, îi pedepseşte pe cei care distrug în mod iresponsabil pădurea. De aceea, de câte ori moare câte un seamăn de al lor, ceilalţi moţi se întreabă „ce o fi făcut mortul, de s-o răzbunat pădurea pe el?” şi încearcă, pe cât este posibil, să nu distrugă pădurea şi să nu cadă în dizgraţia rotectorului acesteia. Moţii simpli taie doar atâta pădure cât au nevoie pentru a supravieţui.
De sute de ani, la fel ca străbunicii lor, moţii care lucrează la pădure merg în fiecare dimineaţă de duminică la biserică iar după slujbă, se întâlnesc la cârciuma din sat unde fac recensământul celor care luni dimineaţa vor lua cu asalt pădurile seculare ale Apusenilor. Deşi lemnarii se împart în două categorii profesionale, care sunt diferenţiate de etapele prin care trece lemnul până ajunge scânduri sau bârne, ei se supun aceleiaşi superstiţii care spune că sacrificarea pădurilor cere jertfe. Primii care acţionează asupra lemnului sunt ţapinarii. Celaltă categorie de lemnarii sunt gateriştii, cei care debitează trunchiurile de brazi, transformându-le în scânduri sau grinzi cu ajutorul fierăstraielor circulare sau a gaterelor.
Ţapinarii se consideră un fel de mineri de suprafaţă, fiindcă ştiu când pleacă de acasă, dar niciodată nu ştiu dacă se mai întorc vii, conştienţi că de obicei cad victime accidentelor profesioniştii, cei care lucrează de ani de zile în meserie. Începând cu luna martie şi terminând cu sfârşitul lui noiembrie, în fiecare dimineaţă, în jurul orelor şase, în grupuri de câte trei sau patru oameni, ţapinarii merg la loturile – parchetele – de pădure care le-au fost repartizate pentru exploatare de către brigadierii silvici. „Acum zece – cinsprezece ani era mai uşor, că aveam exploatările aproape de sat, dar cu tăierile astea masive, pădurea s-a rărit, şi acum trebuie să mergem peste doi munţi ca să putem tăia”, spune Muntean Nicolae din Horea.
După ce ajung la loturile destinate, ţapinarii îşi aleg brazii, le taie tălpile, iar apoi îi doboară la pământ, prăbuşirea arborelui fiind însoţită de strigătele de atenţionare a tăietorului. După cum povestesc aceştia, de multe ori, fiindcă au fost neatenţi, mulţi ţapinari împreună cu caii lor, au murit striviţi de greutatea brazilor. Odată căzut la pământ, arborele este cepuit, adică i se taie ramurile. Trunchii cepuiţi sunt apoi tăiaţi în „bocuri” lungi de patru metri şi sunt traşi cu caii, către drumul cel mai apropiat. Cum ţapinarii se tem de faptul că spiritul pădurii se răzbună pe cei care îşi bat joc de ea, la fel şi lemnarii care debitează lemnul cred că acelaşi spirit mai ia câte un suflet de om. Nu există vară în Apuseni în acre cel puţin un bărbat să moară la gater sau la circular. Mulţi scapă cu amputări accidentale, degete sau chiar mâini tăiate. În afară de lama circularului, gateriştii se mai tem de „blestemul aşchiei”, blestem care spun ei, loveşte când lucrătorul debitează boc-ul cu numărul 1.000 din cariera lui.
Meseria de lemnar nu creează pensionari. Ţapinarii şi gateriştii lucrează de obicei la comandă şi fiecare pe cont propriu, fără ca unul dintre ei să aibă vreodată carte de muncă, sau măcar să fie angajaţi cu contract de prestări-servicii. Din acest motiv, din meseria de lemnar nu se iasă la pensie. „Când ţapinarul simte că nu mai poate să tragă la pădure, se retrage şi creşte vite, mai iasă cu oile la păşune, merge la piaţă cu brânză şi caş şi aşa trăieşte, fără să primească vreun ban de la stat”, spune Adrian Sicoe din Scărişoara.
Din exploatarea pădurilor, cel mai bine câştigă intermediarii, adică persoanele care cumpără lemnul debitat şi îl vând în pieţele din Timişoara, Craiova şi Bucureşti sau chiar direct la marile fabrici de prelucrare. Chiar dacă pentru banii câştigaţi, lemnarii depun eforturi mari, ei spun că nu şi-ar schimba meseria pentru nimic în lume, fiindcă acolo, în pădure, este viaţa lor şi că nu pot să trăiască fără mirosul răşinii proaspete de brad. Dacă până nu demult, moţii spuneau că „se gată omul, dar pădurea, niciodată”, acum lemnarii încep să îşi pună problema că în ritmul tăierilor intensive din prezent nu peste mult timp nu vor mai avea din ce să îşi câştige existenţa.