„Testul antidrog la BAC ar dezvălui adevărata dimensiune a dezastrului” – Avertismentul dur al psihoterapeutului Cristina Gemănaru

În timp ce agenda publică este ocupată de lipsa manualelor, adevărata criză care mistuie generația tânără rămâne adesea invizibilă sub ochii părinților. Psihoterapeutul Cristina Gemănaru avertizează că dimensiunea consumului de droguri în rândul adolescenților a atins cote alarmante, mascate de o normalitate înșelătoare: dependența nu arată ca în filme, ci se ascunde în spatele ușilor închise, unde copiii își fac temele și par fericiți doar pentru a-și liniști părinții. Un test antidrog obligatoriu la examenul de Bacalaureat ar fi, în opinia specialistului, oglinda brutală care ne-ar forța să acceptăm o realitate pe care mulți refuză să o vadă.

„Dacă s-ar condiționa intrarea în BAC de un test antidrog am înțelege cu adevărat dimensiunea acestei probleme”, atrage atenția psihoterapeutul Cristina Gemănaru, într-o postare în care vorbește despre cât de frecvent a devenit consumul de droguri printre adolescenți, începând chiar din copilărie.

Nu lipsa manualelor școlare și alte probleme care din când în când ocupă agenda părinților sunt cele care ard, ci ar trebui să ne preocupe ce fac copiii noștri, ce se întâmplă în anturajul lor. Consumul de substanțe este mult mai frecvent decât sunt părinții pregătiți să accepte, iar efectele asupra comportamentului adolescenților și tinerilor pot fi devastatoare. La dependență și la efectele care în cele din urmă îi alertează pe adulții din anturajului adolescentului se ajunge treptat, dar nu fără semne.

„Majoritatea acestor copii vin acasă, mănâncă, stau pe telefon, își fac temele, râd. Seara îți spun „noapte bună”. Nu arată ca în filme. Arată fix așa cum ai tu nevoie să arate ca să poți dormi”, atrage atenția Cristina Gemănaru.

„Mai ușor e să-i număr pe cei care n-au încercat”

Psihologul Cristian Gemănaru a relatat de la ce a pornit ideea lansării acestui avertisment către părinți.

„Înainte de pandemie, mi-a intrat în cabinet, împinsă de părinți, o adolescentă de 17 ani, să o motivez pentru Bac. Voiau să vorbesc cu ea, ca să o ”pornesc” spre învățat.

- Nu aveți ce să-mi spuneți. Le-am făcut pe toate.

Inițial am crezut că e bravada obișnuită, ca să mă testeze.  Însă „toate” chiar erau toate. Droguri. Combinații. Relații intime în scenarii pe care nu le aștepți de la o tânără de 17 ani.

Vorbea despre consumul de droguri cu o liniște de gheață, ca și cum era viața altcuiva.

Părinții așteptau afară, pe hol, convinși că problema era lipsa ei de motivație, iar înăuntru eu aveam în față un copil ce își consumase viața înainte să înceapă cu adevărat”, a detaliat psihologul.

Când a avut un alt elev în cabinet, pe care l-a întrebat câți dintre colegii săi consumă droguri, răspunsul ellevului de clasa a XI-a a uluit-o: „Mai ușor e să-i număr pe cei care n-au încercat”.

Totul începe cu „doar o dată”, la o petrecere, între prieteni, o încercare nevinovată și niciun copil nu se gândește că sunt experiențe care o să-i schimbe viața, continuă psihologul.

„Și totuși, pentru unii, de aici începe prăbușirea. Asta este elefantul din cameră pentru școala din România. Sunt praf în ochi lipsa manualelor școlare și cadoul de 8 martie către doamna profesoară. Nimeni nu vorbește de droguri. Vă spun însă că sunt peste tot, și mult mai aproape decât credem. Dacă s-ar condiționa intrarea în BAC de un test antidrog, am înțelege cu adevărat dimensiunea acestei probleme”, avertizează Gemănaru.

Le indică părinților și ce pot face, pentru a preîntâmpina sau pentru a interveni cât se mai pot face lucruri.

„Mergi acasă și vorbește cu copilul tău. Nu-ți imaginezi câți copii sunt deja acolo. Nu vorbesc despre „cazuri izolate”. Fenomenul nu este la margine, e în mijlocul nostru. Este normalizat. Avem cazuri de consum de canabis la 13 ani. Între 14 și 18 ani, consecințele drogurilor sunt brutale. Și aici vorbesc despre vieți deviate de la drumul lor”, mai scrie Gemănaru.

Copiii dependenți de substanțe psihoactive se numesc între ei „prăjiți”, conștienți de efectul pe care acestea îl au. Reușesc în schimb să se ascundă de adulți și o fac din instinct, explică Gemănaru, pentru că nu doresc să fie prinși și să fie obligați să renunțe la consum. Iar acei părinți care își spun că va trece și că toți fac prostii riscă să asiste la prăbușirea propriului copil.

„Nu te apuca să-i cauți în ghiozdan. Intră azi în camera lui. Stai pe marginea patului. Închide telefonul. Și întreabă-l, simplu și fără să-l judeci:

-Ești bine? Cu adevărat? Ce te doare și nu-mi spui?

Să știi că singura diferență dintre un copil „prăjit” și unul salvat este o conversație purtată cu șase luni mai devreme. Astăzi încă poți fi părinte. Mâine s-ar putea să fie prea târziu”, și-a încheiat Gemănaru avertismentul.

„Își securizează părinții că totul este în regulă. Se comportă ca și cum totul este normal”

Am stat de vorbă cu psih. Cristina Gemănaru pentru a înțelege pe de o parte de ce le este atât de greu părinților să depisteze o astfel de problemă și, pe de alta, cum ar trebui să intervină atunci când au o bănuială sau aceasta se transformă chiar în certitudine.

De-a lungul ultimilor ani s-a observat o schimbare de atitudine, spune Gemănaru. Adolescentul sau tânărul care apelează la consumul de droguri astăzi are o oarecare tendință de a vorbi despre asta, ceea ce nu este un lucru rău. Când stă în schimb de vorbă cu proprii părinți, grija este să-i asigure că totul este în regulă.

„Își securizează părinții că totul este în regulă. Se comportă ca și cum totul este normal și părintele poate nu vede acest lucru decât în ultimul moment. Dar ei, între ei, în grupuri recunosc acest lucru”, spune Gemănaru.

Într-o discuție cu un tânăr consumator, acesta îi explica, a precizat Gemănaru, ce mecanisme dezvoltă atunci când consumă. Tânărul spunea că experimentează lucruri noi, asocieri, proiecții și senzații diferite, la un alt nivel decât cel pe care îl experimentează persoanele care nu consumă. Cei mai mulți consumatori se informează în detaliu și reușesc să consume astfel încât pentru foarte multă vreme adulții din jurul lor să nu sesizeze acest lucru. În momentul în care psihologul a încercat să conducă discuția către faptul că și în afara consumului de stupefiante suntem expuși la nou, zilnic, și că putem experimenta diverse senzații și percepții, tânărul a răspuns că nivelul nu este același, iar pericolul în cazul consumului intervine doar atunci când faci asocieri negative.

„Mi-a spus așa - problema gravă este că atunci când nu te informezi cum anume să consumi aceste substanțe și cum anume să le combini poți dezvolta asocieri negative. Și de asta se întâmplă drame -. Și situația în care suntem noi acum este că ei au acces atât de mult la informații. Există informații în care să li se spună - uite, poți consuma acest lucru. Asta te ajută să ai un focus mai bun. Asta te ajută să te simți mai fericit. Asta te ajută să treci prin... Nu e bine să consumi, nu știu, canabisul, în combinație cu... Având accesul acesta la informații și documentându-se, pot duce această dependență ani de zile până ca cei din jurul lor să observe. Și toți pleacă de la același tipar: la petrecere, din curiozitate, ocazional, sâmbăta și duminica, după care, bineînțeles, creierul fiind obișnuit să se adapteze la substanță dorește și mai mult, pentru că ei au nevoie de cunoaștere, au nevoie de noutate, au nevoie de asocieri, au nevoie de proiecții, au nevoie de senzații și de percepții. Și ajung să adauge, să diversifice și să consume cantitativ mai mult”, a explicat Cristina Gemănaru cum e ajunge în următoarele faze.

Cei mai mulți consumatori sunt conștienți că se poate ajunge în punctul în care să nu mai aibă control, însă în același timp sunt convinși și că-l dețin încă.

„Problema este că atunci când te lupți cu o persoană care este în adicție, dar este pe curba aceea ascendentă, pentru că adicția nu-i domina atât de mult viața, nu-i domina atât de mult conștiința, el este convins 100% că ceea ce face, face bine. Că el are control, că el știe ce are de făcut, că el face acest lucru tocmai pentru a obține performanțe, tocmai pentru a-i fi bine. Un tânăr îmi spunea că tocmai pentru că familia are o anumită atitudine față de el și ca să nu fie răutăcios cu familia preferă să facă acest lucru pentru a-i privi cu zâmbetul pe buze. Deci, la momentul în care ei nu ajung în acel punct, ei sunt extrem de convinși că ceea ce fac, fac bine. Și este foarte greu să reușești să găsești o ancoră de care să te agăți și să le explici că, uite, ar putea exista și altă soluție”, a arătat Gemănaru.

„Părintele din disperare etichetează”

Atunci când părintele începe să aibă bănuieli și se ajunge la discuții sincere, se întâmplă un alt lucru care îl îndepărtează de copil.

„Indiferent că vorbim de părintele unui copil de 14 ani sau părintele unui tânăr de 21 de ani, situația stă cam la fel. Au tendința prima dată părinții să spună - Nu e bine ce faci! - și ei exact acest lucru nu-și doresc să-l audă. Pentru că ei au nevoie în acel moment să-i înțelegi de ce anume au ajuns să facă acest lucru. Iar părintele și familia, din disperare, etichetează și spun și scot în evidență - nu este bine lucrul ăsta, ți se întâmplă asta, uită-te și tu câte se întâmplă, uită-te la televizor, uite-te câte cazuri dramatice sunt -”, a explicat psihologul cum decurge în mod obișnuit dialogul între părinți copii.

Atitudinea potrivită ar trebui să vizeze mai multe direcții, arată Gemănaru.

„În momentul în care tu ca părinte, familie, conștientizezi sau ai suspiciuni că adolescentul sau persoana de lângă tine ajunge să consume așa ceva, încearcă să vezi ce este diferit în primul rând la el, la comportamentul lui de la o zi la alta. Ca în primul rând să înțelegi cam care este frecvența. Pentru că este o diferență mare între cel care consumă ocazional și cel care ajunge să aibă un consum zilnic sau de câteva ori pe săptămână. Lucrurile acestea se observă în atitudinea lui”, a precizat psihologul.

În primul rând se retrage, comunică mai puțin în familie. Apar schimbări în alimentație. Pofta de mâncare devine din ce în ce mai scăzută și are tendința de a consuma tot timpul cât mai multe lichide. Își poate de asemenea pierde coerența în comunicare. Un alt semn ar putea fi faptul că mestecă mai tot timpul gumă de mestecat. Tot dintre potențiale indicii ale consumului este faptul că în momentul în care îi propui o schimbare în rutină se tensionează.

„Al doilea lucru, să nu facem greșeala de a-i spune - Nu este bine ceea ce faci, nu ești pe drumul cel bun!- , pentru că în momentul în care avem o astfel de abordare, și știm că aceasta este abordarea pe care mulți părinți o au, când ai spus așa ceva deja el își pune un mecanism de protecție în mișcare și mecanismul este acela de a te privi cu zâmbetul pe buze, cu încredere se uită în ochii tăi și spune hotărât și clar că el nu consumă. El face tot posibilul să te convingă că el nu consumă. El spune - sunt colegi care consumă, stau lângă acei colegi care consumă, dar eu nu consum. Nu aș putea să te conving de mai mult decât să spun că eu nu consum. - Pentru că sunt adolescenți care recunosc la un moment dat și sunt adolescenți care nu recunosc. Dar sunt foarte mulți care consumă”, a mai arătat Cristina Gemănaru.

Pentru a ajunge în punctul în care copilul să vorbească deschis și sincer este nevoie să-i câștigi încrederea, spune psihologul. Pentru că sunt momente în care copiii chiar vorbesc despre astfel de lucruri. Povestesc despre alți copii, iar într-un astfel de moment părintele trebuie să se arate interesat să afle despre droguri.

„Să începi să ai discuții cu el ce înseamnă de fapt aceste droguri, să te arăți interesat de problema lui, problema pe care tu o bănuiești și problema pe care el încă nu o recunoaște. Până în momentul în care el nu observă încredere în partenerul de discuție nu recunoaște”, a întărit Gemănaru.

Nevoia lor este în primul rând aceea de a înțelege ce l-a determinat să ajungă să consume și de asemenea ce trăiește. Replicile frecvente de tipul „eu știu ce este mai bine pentru tine” vor ridica din nou zidul. O greșeală este și să-i impună soluția.

„Cel mai grav este în momentul în care îi spune – De mâine nu mai consuma! -. Nu ai cum să faci acest lucru. Părintele trebuie să ceară ajutor de specialitate, pentru că ajutorul de specialitate presupune să lucrezi cu dependența. Ce ar trebui să spună părintele, și funcționează acest lucru, este - Eu nu am o problemă cu tine, tu ca om ești extraordinar, eu am o problemă cu consumul. -, să diferențieze foarte clar persoana de consum, pentru că în momentul în care îi pune la un loc, pe ei asta îi deranjează. <Tu nu ești vinovat, tu nu ai nicio vină, problema este consumul. Hai să vedem cum putem lucra asupra consumului>”, a explicat Gemănaru cum ar putea fi condusă discuția.

Cei mai mulți tineri care consumă substanțe psiho-active ajung în cabinetul psihologului îndrumați de familie. Cei care ajung din propria inițiativă sunt puțini și o fac după mulți ani de consum și după momentul în care își dau seama că aceste substanțe au modificat cu totul viața lor.

„Nu am lucrat cu astfel de persoane, dar din discuțiile pe care le-am avut cu cei care lucrează în centrele de zi, îmi spun că cei care ajung aici sunt cei care chiar au ajuns jos. Adică viața lor socială, viața lor profesională, viața lor emoțională, viața lor familială, totul, totul este afectat și își dau seama că o altă soluție nu mai există. Cei care ajung în cabinete sunt cei care în marea majoritate sunt îndrumați, nu neapărat forțați, nu prea ai cum să forțezi. Încă sunt acele cazuri la care se poate lucra încet, încet, dar e nevoie de multă răbdare, e nevoie de o atitudine în care tu să-i demonstrezi că înțelegi nevoia și că nu vrei neapărat să-i oprești nevoia, ci vrei să cauți soluții care să vină pe lângă nevoia lui”, a mai spus Gemănaru.

Se caută de obicei instrumente care să susțină tot acest efort, de tip hobby-uri, practicarea sportului, elemente care să reușească să-i umple timpul și care să se apropie de ceea ce aducea consumul, respectiv, cum este cazul tânărului care a descris experiența: noutate, asociere, proiecții etc..

„Cea mai grea situație pe care o avem în relația părinte-adolescent este că părintele are tendința de a-i impune”

Și părinții sunt cei care se declară fără soluții și cer sprijin. Comunicarea cu adolescentul devine dificilă, iar psihologul explică și de ce.

„Nu mai este nici copil, pentru că nu prea poți să i te adresezi ca unui copil de 5 ani, 7 ani, nu este nici o persoană adultă, pentru că în momentul în care tu-i transmiți - știi, ești responsabil - el nu prea are cum să fie responsabil de acțiunile lui. Nu are discernământul necesar și nu are maturitatea la nivel social. Cea mai grea situație pe care o avem în relația părinte-adolescent este că părintele are tendința de a-i impune. Și îi impune fix cum îi impunea copilului când era mic - nu ai voie asta; nu este bine să faci asta; ți-am spus de atâtea ori; înțelege că nu e bine; înțelege că eu îți vreau binele; înțelege că nimeni pe lumea asta nu îți vrea binele mai mult decât îți vreau eu -. Da, lucrurile acestea sunt adevărate 100%, dar problema e că el se situează pe o poziție de forță”, explică psihologul unde greșim adesea în relația de comunicare cu adolescentul.

În adolescență, mai mult decât ce spun părinții contează ce spune grupul de prieteni. Chiar dacă acasă copilul primește sprijin emoțional, în grupul de prieteni modelul poate să fie altul, iar încurajările între adolescenți sunt adesea de tipul – te poți descurca de unul singur.

Adolescenții vor simți nevoia să demonstreze să se descurcă singuri. Adultul trebuie să cunoască această nevoie. „Și atunci cel mai important pentru un părinte este să nu-i mai spună - Nu ai voie! Nu este bine! - și să-l lase să vorbească. Eu le-am recomandat părinților – uite, începe cu ce făceai tu în adolescență. <Uite, și eu când eram în adolescență, oricât îmi spuneau și orice, aveam și eu aceeași tendință> . Și să ajungă la momentul în care el să comunice, să-l lase să comunice. Oricât de mult te deranjează pe tine ca părinte ceea ce spune, încearcă să înțelegi ce el îți transmite. Că el îți transmite neputință, refulare, nervi, anxietate. Foarte mulți se plâng de anxietate, de depresie, și noi trebuie să acceptăm aceste lucruri. Dacă un tată îi spune adolescentul - Despre ce anxietate vorbești? Ce depresie? Stai să vezi cum e când o să ai loc de muncă, când o să ai nevastă, copii, că trebuie să te trezești, că ai angajați de plătit, atunci să vezi depresie cum e! –da, lucrurile acestea fac parte din viața noastră, dar nu fac parte din viața lui, pentru că el așteaptă un răspuns din partea ta care să-l ajute. Și atunci dacă eu, când îi dau voie să comunice, am tot timpul un răspuns pregătit, el nu-și mai dorește să mai comunice cu tine”, atrage atenția psihologul.

Într-o discuție sinceră nu este deloc greșit ca părintele să-și recunoască anumite limite.

„Părintele ar putea să mai spună următoarea replică – uite, așa cum tu greșești, și noi greșim, pentru că e prima dată când sunt părinte, nu e a 10-a oară sau a 7-a oară. Așa cum pentru tine este prima dată când ești adolescent și pentru mine este prima dată când sunt părinte. Și eu pot să greșesc față de tine și vreau să îmi spui unde am greșit ca și părinte, ca într-o altă situație să învăț, pentru că eu vreau să învăț, eu vreau să am o relație cu tine deschisă -”, a mai spus Cristina Gemănaru.

O întrebare bine pusă, cu atitudinea potrivită, ar putea aduce mai multă sinceritate decât ne-am aștepta. Răspunsul sincer al adolescentului nu ar trebui în schimb întâmpinat cu panică sau cu furie, ci am putea conduce discuția spre a descoperi soluția împreună, iar dacă vorbim de adicții, apelarea la ajutorul de specialitate este această soluție.