Tabloidele şi dictatura luminată
0Scormonind printre bulendrele lumii mondene, presa de scandal, deşi nu şi-a propus, reuşeşte să facă pe câinele de pază al democraţiei numai prin faptul că pune oglinda în faţa societăţii în care trăim.
Demisia viitorului ginere al lui Traian Băsescu din funcţia de secretar economic al Ambasadei române de la Paris este o victorie a presei împotriva privatizării statului în favoarea unor familii politice. E adevărat, presa a câştigat doar o bătălie, nici pe departe războiul. Dar izbânda, chiar dacă anemică şi singulară, face bine la moral. Şi pentru prima dată, presa „serioasă" trebuie să împartă meritele cu tabloidele. Fără ziarele de „scandal" cine ar fi ştiut ce înseamnă fenomenul Dorobanţi, cine sunt protagoniştii şi ce vor ei de la noi?
Am fi avut de a face cu un domn, Bogdan Ionescu, tânăr talentat şi ambiţios, numai bun să ne reprezinte în capitala Franţei. Iată că tabloidele au venit cu o imagine mai exactă. Scormonind printre bulendrele lumii mondene, presa de scandal, deşi nu şi-a propus, reuşeşte să facă pe câinele de pază al democraţiei numai prin faptul că pune oglinda în faţa societăţii în care trăim. Dacă imaginea reflectată ar fi fost plăcută, iubită de oameni sau nebăgată în seamă, cu siguranţă Bogdan Ionescu nu ar fi fost retras prin demisie din funcţia obţinută în ograda lui Videanu.
Poate că eroii Dorobanţilor se simt celebri şi importanţi numai pentru că fac prima pagină a tabloidelor. Consideră că merită automat respectul şi, de ce nu, votul oamenilor. Honorius Prigoană a încercat şi s-a întors la tabloide. Nu merge. Ori cu varza unsă, ori cu slănina în pod.
Elena Udrea ne vorbeşte despre o dictatură luminată. Cu siguranţă, ideea este seducătoare pentru mulţi. În fond, toate dictaturile de până acum au fost „luminate". De ce nu am mai avea încă una care să stârpească hoţia, să termine cu debandada şi să introducă ordinea? Nicio dictatură nu şi-a propus nenorocirea oamenilor, ci doar progresul, propăşirea şi bunăstarea întregului popor. E adevărat, dictaturile, oricât de luminate, n-au reuşit să atingă niciunul dintre aceste obiective. Asta nu le face mai puţin fascinante. Dacă e să ne bazăm pe reflexele democratice ale politicienilor români, renunţăm repede la societatea pluralistă.
Din fericire, dictaturile nu sunt compatibile cu libertatea presei şi nici pe departe nu se pot acomoda cu existenţa tabloidelor. Dacă nu ne putem încrede în politicieni, putem sta liniştiţi, ne salvează presa de scandal. Credeţi că protipendada de Dorobanţi ar fi dispusă să trăiască într-o societate în care ar apărea doar „Scânteia" şi „Munca de partid"?