Povestea fetiţei care la 14 ani are montat un defibrilator cardiac: „Sper să-mi găsească o inimoară şi să o pună acolo”

La doar 14 ani, Mihaela, o fetiţă din comuna Sângeru, judeţul Prahova, suferă de o patologie rară a inimii. A fost diagnosticată cu cardiopatie dilatativă, o afecţiune severă în care muşchiul cardiac este slăbit şi nu mai are putere să pompeze sângele în întreg organismul.

Viaţa elevei de clasa a VIII-a depinde de cele peste 10 medicamente pe care se vede nevoită să le ia zilnic. Unele sunt pentru inimă, altele sunt pentru glanda tiroidă cu care are probleme de aproape un an. S-a îngrăşat în ultimul an, de când medicii i-au implantat un defibrilator cardiac, un dispozitiv care ajută inima să funcţioneze la o capacitate normală.

Deşi merge lună de lună la medici pentru controale periodice dar şi pentru monitorizare, are puţine şanse să primească o inimă nouă. Grupa rară de sânge pe care o are, A2 negativ, dar şi kilogramele în plus sunt doar câteva motive pentru care părinţii sunt sceptici că fiica lor va putea fi beneficiara unui transplant de cord.

„Am umblat din medic în medic şi din spital în spital”

Ţine, însă, regim şi este un copil optimist. Un optimism care o suprinde, uneori, chiar şi pe mama ei, Nina, care, în momentul în care a ajuns cu fetiţa la Spitalul de Urgenţă din Ploieşti şi a aflat că micuţa, care pe atunci avea patru ani, are o problemă gravă la inimă, a făcut o cădere de calciu. 

Totul a pornit de la o răceală tratată necorespunzător. Cel puţin aşa susţin medicii.

„Ca mamă, este dureros să îţi ştii copilul bolnav. Am umblat din medic în medic şi din spital în spital. Am ajuns inclusiv la Spitalul din Târgu Mureş, iar bani am primit de la fiul meu, care aproape tot salariul ni-l dă nouă pentru a o trata pe Mihaela. Avem noroc că ea este o fată înţelegătoare şi un copil optimist, care îi binedispune şi pe medici de fiecare dată când vine la control”, a povestit, printre lacrimi, Nina, mama fetiţei.

Din când în când, Mihaela merge la şcoală. Anul trecut, înainte ca chirurgul să-i monteze defibrilatorul, a lipsit de la ore şi a suferit mult din cauza asta, îşi aminteşte femeia. „O mai duc eu la şcoală când e vreme bună. Mai rog şi câte un şofer, că noi nu avem maşina proprie. Fata preferă să meargă la şcoală decât să stea acasă. Acum e clasa a VIII-a, dar rămâne de văzut ce se întâmplă la anul, nu ştiu dacă are şanse să studieze la liceu”, mărturiseşte Nina, adăugând că defibrilatorul, un dispozitiv care generază impulsuri, i-a fost montat corect abia din a doua încercare.

A mutat-o în altă clasă pentru că o tachinau colegii

Îşi descrie copilul ca fiind lipicios şi isteţ. Când Mihaela era clasa a IV-a, a decis să o mute din clasă. Colegii ei ştiau că suferă de o boală rară a inimii şi ajunseseră să râdă de ea. Mutarea a fost, însă, binevenită. „M-a durut când am aflat că suferea la şcoală. Nu am ştiut prin ce trece. Acum colegii ei o iubesc, iar profesorii o apreciază pentru rezultatele de la şcoală. Sunt complicate lucrurile, din păcate”, spune mămica.

Reţine perfect numele medicamentelor pe care le ia fata ei. De zece ani, a ajuns să strângă sute de scrisori medicale. „Am acasă teancuri întregi, de la Institutul CC Iliescu, de la Spitalul Gomoiu, de la Spitalul din Târgu Mureş. Ne-am gândit la străinătate, dar nu ne permitem să mergem acolo cu copilul. Eu am indemnizaţie de însoţitor, iar soţul meu este paznic. Câştigă 700 de lei pe lună şi o parte din bani îi dă pe transport”, completează mămica.

În ciuda veniturilor reduse, au apelat chiar şi la un psiholog, pe care l-au adus acasă, pentru a-i oferi sprijin micuţei. „Acum o săptămână, electrocardiograma i-a ieşit prost, din câte am înţeles, pe baza stresului. După 1 decembrie mergem iar la Bucureşti, la un medic chirurg la care ne-au transferat”, a povestit mama.

„Sper să-mi găsească o inimoară şi să o pună acolo”

S-a obişnuit să vină la Bucureşti de fiecare dată când doctorii o cheamă la control. Ştie că singura şansă ca fiica sa să beneficieze de o inimă nouă este să respecte întru-totul tratamentul şi regimul impus de medici. „Să-mi găsească o inimoară şi să o pună acolo. Nu va fi greu, mami. E mai uşor de montat o altă inimoară în locul celei de acum!”, îi spune Mihaela.

Uneori, plânge. Ar vrea să aibă viaţa unui copil normal. Nu se joacă la fel ca ei, nu aleargă la fel ca ei. Speră totuşi să îşi revină, cumva, şi să poată merge la liceu. De fapt, asta e marea ei dorinţă. „Am încredere doar în bunul Dumnezeu, care ne-a ajutat de fiecare dată”, a conchis mama micuţei, plină de speranţă.