Povestea ciocolatei românești, un început dulce și amar. Ideea sovieticilor: să înlocuiască untul din cacao cu cel din bumbac
0Când dulce, când amar a fost gustul ciocolatei românești. De la apariția primului atelier unde boabele de cacao au fost amestecate cu unt și cu migdale sau rom până când ciocolata a devenit marfă de contrabandă, mai multe generații și-au îndulcit copilăria cu acest produs de culoare neagră sau albă, cu mentă sau scorțișoară, cu migdale sau fructe confiate.
Afară, câțiva puști țin strâns în podul palmei câțiva lei și trebuie să ia cea mai grea decizie a vieții lor: să-și cumpere ciocolată cu fructe, turtă dulce cu aromă de scorțișoară, jeleuri acrişoare, de lămâie, sau dropsuri mentolate? Este imaginea copilului universal, pentru care fericirea înseamnă ceva dulce. În Micul Paris, producerea ciocolatei era o adevărată artă. În marile cofetării se găseau în vitrine bomboane de mătase, figurine de ciocolată, dulciuri englezești, ciocolate franțuzești, trufe şi alte delicii. „Decrețeii“ mâncau cu pumnul bomboane Cibo, câte o ciocolată Kandia, caramele cu lapte și napolitane Dănuț. Dulcele de zi cu zi în Epoca de Aur era Eugenia, cei doi biscuiți cu cremă la mijloc. Ciocolata chinezească cu aromă de migdale sau sub formă de tablete învelite în foiță aurie se vindeau doar pe sub mână, dacă aveai relații la Alimentara. Drept dovadă că bomboanele erau ceva de preț, cu ele se orna inclusiv pomul de sărbătorile de iarnă, în așteptarea lui Moș Crăciun.
Însă perioada de glorie a ciocolatei a fost cea interbelică, când în România existau mai multe fabrici de dulciuri, cele mai importante fiind Regina Maria, Zamfirescu, Suchard, Stolwerk, Hess, Kandia, Anghelescu, Popovici-Voinea, Bomboneria Curţii Regale. De altfel, ziarul „Prezentul economic, financiar, social“ anunța în anul 1934 că România nu mai importa deloc ciocolată: „Actualmente nu se importă deloc ciocolată, fabricile din tară având posibilitatea să producă orice calitate şi cantitate necesară consumului intern“. Vă prezentăm în continuare povestea câtorva fabrici de ciocolată care funcționau între cele două războaie mondiale, dar și ce s-a ales de ele odată cu venirea comunismului.
GUSTUL AMAR AL CIOCOLATEI ZAMFIRESCU
Povestea ciocolatei românești este una veche. În anul 1891, un industriaș francez, F. Bresson, a deschis prima fabrică de ciocolată în București, unde au lucrat pe post de calfe Constantin şi Olimp Zamfirescu, viitorii proprietari de mai târziu ai fabricii. Cei doi erau nepoții lui Costache Zamfirescu, cel poreclit „săpunarul“, un alt nume de legendă al Bucureștiului, care a fabricat primele lumânări, săpunuri de rufe și de toaletă.
Frații Zamfirescu au cumpărat fabrica industriașului francez de pe Bulevardul Kogălniceanu în anul 1898. Așa a început povestea ciocolatei românești. Inițial, cei doi frați își vindeau singuri dulciurile, plecând cu bicicleta în jurul Bucureștiului. În preajma răscoalei țărănești din 1907, ei aveau deja o fabrică, iar produsele fabricate aici erau deja cunoscute în țară și în străinătate. După câțiva ani, afacerea i-a rămas lui Constantin Zamfirescu, care a construit o nouă fabrică pe Calea 13 Septembrie. Așa a apărut cea mai cunoscută fabrică de dulciuri din sud-estul Europei, care s-a numit Ciocolata Zamfirescu, deliciile produse aici primind dreptul de la Capșa SRL să vândă orice produs de ciocolată sub marca, ambalajul şi denumirea Capşa. Renumele de care s-a bucurat fabrica a făcut să devină furnizoare a Casei Regale.
Pe lângă magazinele de desfacere din centrul Capitalei, ciocolata se putea cumpăra și din Sinaia, dar și în Iași sau Chișinău. „Constatăm cu deosebită plăcere că fabrica de Ciocolată Zamfirescu S.A. furnisorul Curții regale a mărit considerabil instalaţiunile. Această industrie e una din cele mai mari şi mai vechi din acest soiu în ţara noastră care şi de vreo 40 de ani produce pe o scară foarte întinsă articolele şi a ajuns la un nivel de o importanţă considerabilă care se poate compara cu industriile similare şi renumite din toate centrele europene. Remarcăm că la această fabrică lucrează peste 600 lucrători afară de personalul birourilor din cari cei mai mulţi au şi locuinţele lor proprii în casele construite special de fabrică, şi notăm că fabrica pune la dispoziţie cele mai frumoase instituţiuni sociale lucrătorilor şi amploiaţilor lor ca băi şi menaj în fabrică.
Fabrica produce toate sorturile de articole de cele mai simple până la cele mai fine specialităţi şi sunt primite de tot publicul consumator din cauza superiorităţii lor cu încredere, fiind până în prezent neîntrecute nici în calitate nici în ambalajul ei, în fine a ajuns cu un cuvânt marca dominantă în ţară. Fabrica este înzestrată cu maşinile cele mai moderne şi produsele se fabrică pe baze ştiinţifice având ca bază şi numai boabe de cacao pure şi zahăr rafinat“, scria „Glasul Bucovinei“ în anul 1934.
În anul 1933, însuși Mihai, fiul regelui Carol al II-lea, a vizitat fabrica, dorind să vadă cu ochii lui cum se produce ciocolata. „Conducerea fabricei a dat Marelui Voevod explicaţiuni în timpul vizitărei atelierelor, asupra fabricaţiei ciocolatei, bomboanelor şi produselor anexe ale reputatei fabricii Zamfirescu. Măria Sa Marele Voevod Mihai s’a interesat îndeaproape de modul de fabricaţie prin cele mai perfecţionate maşini şi în condițiuni de higienă remarcabile, şi a fost plăcut impresionat de vizita făcută. La plecare, personalul fabricei Zamfirescu a făcut o călduroasă manifestaţie de simpatie Marelui Voevod“, nota presa vremii.
Incendiul de la fabrică
Dar vremurile nu au fost întotdeauna bune cu această fabrică. În anul 1932, un mare incendiu a izbucnit aici în preajma sărbătorilor de Paște. „Un incendiu năprasnic izbucnit eri după amiază, la orele 5.15 şi care a continuat până după miezul nopţii, a mistuit cea mai mare parte din instalaţiile fabricei de ciocolată «Zamfirescu», din strada Honzig, provocând pagube considerabile. Fabrica de ciocolată «Zamfirescu» era instalată în strada Honzig, unde ocupa o mare întindere, cuprinzând trei corpuri de case: fabrica propriu zisă, magazia de mărfuri şi imobilul în care erau situate locuinţele funcţionarilor, precum şi birourile administraţiei“, scriau ziarele.
Focul a izbucnit în magazia unde erau depozitate mărfuri şi materii prime pentru fabricarea ciocolatei: saci de cacao, saci de zahăr etc. În zadar angajații au încercat să stingă focul și, în cele din urmă, s-a apelat la ajutorul pompierilor. „Peste câteva minute sosea la locul incendiului Postul Central de pompieri şi imediat – înştiinţate – au venit toate posturile de pompieri din Capitală“. La locul incendiului a venit însuși M.S. Regele, care a rămas aici aproape o oră, întreținându-se cu reprezentanţii autorităţilor şi cu proprietarul fabricii. Munca pompierilor a fost extrem de anevoioasă, căci fabrica era toată în flăcări şi, cum nu existau guri de apă, sau rezerve, apa trebuia adusă de la o distanţă de câteva sute de metri. La un moment dat s-a apelat chiar la cisternele Primăriei. „Mari cantităţi de marfă au căzut pradă flăcărilor şi incendiul a mistuit tot acoperişul fabricei. Pagubele n'au putut fi apreciate cu preciziune, dar după primele evaluări, trec de 8.000.000 lei. Fabrica era asigurată pentru 30 de milioane lei“, scria autorul știrii.
Fabrică naționalizată, industriaș mort
Ciocolata a avut şi gust amar în unele perioade. După instaurarea comunismului în România, fabrica de ciocolată Zamfirescu a fost naționalizată, conform Legii 119 din 11 iunie 1948. „Recent, autorităţile noastre au luat o măsură pe care găsim necesar s-o relevăm: au închis cofetăria Zamfirescu din Calea Victoriei. Am trecut eri dimineaţă prin faţa fostului chelner, o veche cunoştinţă. Am pătruns şi eu înăuntru şi am stat de vorbă cu unul din muncitorii ospătari, fost chelner al d-lui Zamfirescu. «Văzuşi dom’le – îmi spune chelnerul – că ţi-ai ajuns scopul. Bine că s-a terminat şi cu cloaca asta care ne făcea şi pe noi de ruşine. Acum, o să avem aici o librărie frumoasă. Avem nevoie de cultură pentru popor, nu de localuri de rendez-vous pentru toate sclivisitele şi toţi feciorii de bani gata“, era relatarea făcută cu ură de clasă a autorului în „Ultima oră“ a anului 1948.
Nimic despre drama lui Constantin Zamfirescu, care în același an s-a sinucis aruncându-se de la o fereastră de pe acoperișul clădirii în care se afla și fabrica, și locuința lor. Restul familiei s-a mutat în altă locuință și a luptat pentru supraviețuire într-un regim unde „burghejii“ nu aveau ce căuta, copiii fiind nevoiți să lucreze pe șantier, ca muncitori necalificați. În 1958, Olimpia, fiica sa, a fost arestată pe motiv că a intermediat vânzarea unei tăvi de argint și, după ce a fost închisă în mai multe închisori comuniste, a primit domiciliu forțat în Bărăgan, la Rubla, alături de elita politică a României interbelice. Drama celei care trebuia să moștenească o afacere dulce a fost descrisă mai târziu în volumul „Gustul amar al ciocolatei. Jurnalul unei supraviețuitoare“.
FABRICA DE CIOCOLATĂ KANDIA, scandaluri legate de propaganda maghiară
Povestea ciocolatei Kandia a fost una tumultuoasă, cu acuzații de propagandă maghiară, dar, cu toate acestea, legenda a dăinuit până în zilele noastre. Totul a început în 1890 într-un mic atelier, pentru ca din 1895 să putem vorbi de o fabrică în toată regula. Din 1917, fabrica s-a numit oficial Kandia, după numele unei insule însorite din vechea Eladă. Trei ani mai târziu, ciocolata Kandia a devenit cunoscută pe piața românească. Aproximativ 300 de muncitori lucrau la sortimentele de bomboane şi ciocolată care erau livrate în toate zonele ţării.
Dar scandalurile epocii nu au ocolit vestita fabrică de ciocolată. Ziarul „Dacia“ își informa cititorii că „marea fabrică de bonboane Kandia a fost amendată cu 50.000 lei pentru că în ciuda tuturor ordinelor primite şi dispoziţiilor luate, nu vrea să-și angajeze personal românesc. E vorba îndeosebi de un domn Weinberger, paşaportar, care se vede că s’a prea îndulcit de trai bun și dulce în țara românească şi a crezut că poate duce cu... zăhărelul autoritățile“. Acest lucru era o problemă și pentru publicația „Credința“ în anul 1937, consemnând faptul că fabrica Kandia „și-a redus și ea elementul românesc la minimum posibil“. În continuare, erau trecuți membrii Consiliului de administrație, dintre care mulți erau evrei şi maghiari. La fel se întâmpla și în consiliul de cenzori sau în rândurile personalului administrativ, dar și lucrători calificați și necalificați. „Disproporția e din cale afară de strigătoare. Chiar și în consiliul de administrație (feroce ocupație da stat de pomană și de încasat sume considerabile) sunt doi români și opt străini. În celelalte posturi disproporția e și mai mare. Ea culminează, mergând până la nerușinare la personalul technic superior unde nu e niciun român și la personalul asimilat cu lucrătorii calificați unde la fel ca și la lucrătorii calificați, nu e nici un român“. Autorii articolului din „Credința“ reclamau faptul că nici în magazinele de desfacere ale fabricii de dulciuri din București nu lucrau români: „Soc. Kandia are și câteva magazine de desfacere a produselor în București. Intrați odată de curiozitate sau priviți prin vitrinele de pe bulevardul Elisabeta și nu o să vedeți printre personalul de serviciu nici un român. În consecință, publicația cere boicotarea produselor Kandia“, era sfatul acestei publicații. Și ziarul „Curentul“ trata problema elementului românesc de la Kandia.
„Ciocolata Drapel“, o afacere scandaloasă
De aici, scandalul s-a amplificat și presa anunța că tricolorul unguresc a fost ascuns în ambalajul bomboanelor Kandia. Sub titlul „Îndrăzneala propagandă maghiară a fabricii de bonboane Kandia“, aflăm că inspectoratul de poliţie şi siguranţă al Banatului a fost sesizat „de un caz foarte ciudat şi care întrece orice îndrăsneală în materie de propagandă şovinistă maghiară pe teritoriul ţării noastre. E vorba despre fabrica de bonboane Kandia din Timişoara, care, de câtva timp, pune în vânzare o bună parte din produsele sale printr’un sistem de loterie cu toate numerele câştigătoare. Pachetele cu bonboane sau ciocolată, obţinute în acest mod de cumpărători, au în amabalajul interior o etichetă, pe care se află litografiat stindardul unguresc înfipt într’o coroană de lauri, în mijlocul căreia se găseşte harta Ungariei cu capitala ei, Budapesta. Această etichetă are pe verso inscripţia: «Ciocolată Drapel», sub care apoi, numai de formă, sunt nişte instrucţiuni referitoare la anumite premii ce se oferă celor ce colecţionează 2 sau 5 serii complete de câte 50 drapele“.
Organele Siguranţei, însă, au fost oprite în demersul lor de a face lumină în acest caz de Parchetul local, care a interzis descinderile la fabrica Kandia. Însă, întrebat de cine şi cu ce scop au fost introduse etichetele cu tricolorul maghiar în ambalajul bomboanelor, directorul Weinberg a răspuns pur şi simplu că „e opera sa şi că nu crede să fie aşa mare crimă acest fapt, deoarece, pe lângă tricolorul maghiar, mai sunt şi drapelele altor ţări în ambalajul bonboanelor“. În cele din urmă, autoritățile au reacționat și, așa cum aflăm din ziarul „Universul“, în anul 1938, fabrica de bomboane Kandia din Timişoara a fost amendată cu suma de 1.497.236 de lei, după ce „organele de constatare ale fiscului au constatat numeroase contravenţii la legea timbrului“.
Dacă pentru unii ambalajul era problema, alți consumatori ai produselor Kandia reclamau însăși calitatea. Mai multe ziare au publicat în anul 1935 o știre în care se relata faptul că un cetățean din Iași „era să moară din cauză că consumase bomboane alterate din automatele societăţii Kandia din Timişoara. Informaţiunile spun că toate aceste automate, indiferent dacă sunt sau nu ale societăţii Kandia, conţin lucruri alterate, cari pun în primejdie de moarte viaţa celor cari au îndrăzneala să consume aceste produse. Cazul dela Iaşi nu este singurul. Ca el vor mai fi multe, dar nimeni nu a crezut că aceste automate autorizate de forurile noastre oficiale şi, probabil, controlate de Direcţia serviciului sanitar, conţin marfă nu numai de cea mai proastă calitate, dar chiar în stare de putrefacţie“.
Situația era grea în fabrică și în anul 1946. „România Liberă“ scria că „240 de salariaţi trăiesc în cea mai neagră mizerie. Economatul este complet gol. Salariaţii sunt desculţi şi desbrăcaţi. Starea de degradare a salariaţilor e de neînchipuit. Nu există creşă de copii şi nici cămine, deşi din 240 salariaţi peste 200 sunt femei. În secţiile unde se fabrică alimente comestibile, muncitoarele sunt în sdrenţe“.
Moș Gerilă și sania de ciocolată
În perioada comunistă, Kandia a supraviețuit după naționalizare, iar ciocolata produsă aici era „marfă de contrabandă“. Pe piața românească se livrau doar produsele cu probleme. Și erau destule. Din puţine publicații de specialitate, cu circuit închis, în care se vorbea despre problemele sistemului de producție socialist, aflăm că fabricile de produse zaharoase dădeau des rateuri. Revista Industriei Alimentare scria în 1953 că de la fabrica de produse zaharoase Feleacul s-au livrat bomboane umplute cu marmeladă cu coaja prea subţire, care s-au spart în timpul manipulării, fabrica Fraga a livrat bucăţi de rahat prea mari, iar întreprinderea Kandia a fabricat bomboane umplute, care nu corespund la gust.
Pentru lumea largă, astfel de probleme nu erau relatate, ci doar propagandă. Publicația „Munca“ din anul 1959 anunța că „magazinele sînt pline de jucării, de dulciuri“, iar „Moş Gerilă nu a stat cu mîinile în sîn şi de pe acum a început să se îngrijească de daruri. El a luat legătura şi cu fabrica de produse zaharoase Kandia din Timişoara, căreia i-a comandat diverse bunătăţi: 20 de sortimente noi“. În acelaşi stil, povestea continua: „Pentru că lui Ionel nu-i mai plac iepuraşii din ciocolată, fabrica a început să producă Moş Gerilă... în serie, cocoşei, găinuşe şi căţeluşi din ciocolată. Copiilor, care anul acesta au început să folosească creionul şi tocul, li se vor dărui tocuri de ciocolată, care le vor îndulci amăreala pe care au simţit-o când ouşoarele şi cârligeii nu ieşeau cum trebuie. Aşa cum ştim din desene, moşul venea cu sania. S-a terminat cu această vechitură! Kandia l-a modernizat. Îl înfăţişează călătorind pe o motocicletă de... ciocolată“.
Timp de mai multe decenii, la fabrica Kandia din Timișoara se conservau fructe în ciocolată. Ciocolata Jucăriile Mele conţinea, pe lângă ciocolată, alune şi migdale. Nugatina conținea halviţă, spumă de miere, nuci şi ciocolată, iar Jelifruct era o ciocolată cu jeleu de portocale și lămâi. Coji de portocală și cremă de portocale se aflau și în compoziția unui alt sortiment de ciocolată produs tot la Kandia.
Cine ajungea în vestita fabrică intra în lumea minunată a sărbătorilor de iarnă, când în toate casele mirosea a portocală, a scorțișoară și a mere coapte. „În halele acestea, în care mireasma boabelor arse de cacao este atît de persistentă încît ai impresia adesea că străbați un veritabil orient înmiresmat“, scria autorul unui reportaj publicat în revista „Orizont“ în anul 1977. „Hala de la ciocolaterie, hala de la ambalare, secția cartonaj, atelierul de Caramelaj, pretutindeni, miresmele ciocolatei calde, ale zahărului ars, ale vaniliei sau laptelui, impregnînd atmosfera ca într-un mare laborator de cofetari vestiți“.
Fabrica de ciocolată şi produse zaharoase Kandia din Timișoara a dispărut de pe harta economică a țării în toamna anului 2003, după ce a fost cumpărată de compania „Excelent București“. În prezent, din fosta fabrică nu a mai rămas decât o groapă în care se găsea fundația halelor ridicate în perioada socialistă și o clădire administrativă unde e posibil să fi fost primul atelier, conform spotlight-timisoara.eu.
De la bomboanele de mătase la drajeurile tari și colorate
Cam în aceeași perioadă cu Kandia de la Timișoara, la Brașov se deschidea, în anul 1899, prima fabrică de ciocolată din oraș. După Primul Război Mondial, denumirii fabricii i-a fost adăugat numele Hess, de la principalul său acționar, Adolf Hesshaimer.
Dinastia Hess era una de renume în Transilvania, drept dovadă că presa vremii anunța inclusiv atunci când vreun membru de vază al familiei Hess împlinea o vârstă, vorbind și despre istoria fabricii. Un astfel de moment îl găsim în „Gazeta Transilvaniei“ din anul 1930. „Duminecă şi-a serbat a 70-a aniversare de la naştere neobositul om de muncă Adolf Hesshaimer, proprietarul actual al firmei cu acelaşi nume din jud. Cine cunoaşte această mare întreprindere comercială, una dintre primele din ţară, va înţelege şi va aprecia după merit calităţile jubilantului. Fondată la anul 1843 de către un unchiu al proprietarului de azi, firma a trecut la anul 1873 în mâinile fratelui şi tovarăşului fondatorului ei Johann Ludwig Hasshaimer, tatăl proprietarului de azi, după moartea căruia, întâmplată la anul 1891, preia conducerea fiul său, care azi poate privi cu mândrie şi satisfacţie roadele frumoase ale muncei pricepute, care a adus întreprinderea în situatia ei de acum“. Din aceeași știre aflăm că Adolf Hesshaimer senior s-a născut în anul 1860. După terminarea Liceului Honterus la anul 1873 a intrat în firmă ca ucenic, iar după terminarea uceniciei a plecat la Academia de Comerț din Viena. În anul 1886 s-a întors în țară și a intrat în firmă ca coproprietar, pentru ca după moartea tatălui său în anul 1891, să rămână singurul proprietar. Însăși moartea lui era subiect de știre. Conform necrologului publicat în presa vremii, „vice-preşedintele camerei comerciale şi industriale, preşedintele primei bănci transilvane etc., Adolf Hesshaimer, în etate de 69 de ani, a murit după suferinţe îndelungate“.
La început, produsele fabricii nu erau destinate decât populaţiei rurale, dar în anul 1921 fabrica a fost mărită şi reorganizată, iar câțiva ani mai târziu a fost ridicată o nouă construcție. Aici se fabricau și produse ieftine, dar și de lux, cum ar fi bomboane englezeşti, bomboane de mătase, bomboane de ciocolată, fondante, drajeuri, marmeladă, siropuri, fructe, praf de copt, zahăr vanilat, zahăr candel, chiar și gheață artificială. Fabrica de dulciuri a participat cu deliciile sale la expoziţii, atât în ţară cât şi din străinătate, unde a primit medalii de aur, argint, bronz, precum şi mai multe diplome de onoare. „La Brașov e centrul industriei noastre de bombonărie şi ciocolată din Ardeal“, anunța ziarul „Argus“ în anul 1934. „În special bibelourile de masă zaharoasă fac deliciul vizitatorilor. În cupe imense fabrica expune diferitele specialităţi de bombonerie. Bomboane sunt oferite publicului spre gustare. Specialitatea «nugatine» e cu deosebire apreciată de public şi toată lumea recunoaște că produsul fabricat la noi întrece sau cel puţin rivalizează cu cele mai fine bomboane vieneze, bomboane cari s’au bucurat timp de decenii de o reputaţiune mondială“.
Figurinele de ciocolată învelite în ceară
Din „Revista ilustrată“ a anului 1934 aflăm că însuși regele Carol al II-lea a acordat o atenție deosebită standului de dulciuri al fabricii Hess de la pavilionul regal. „Regele nostru acum câteva zile, la inaugurare, când, sprinten, în fruntea suitei sale străbătea pe rând pavilioanele, s-a oprit pe loc, a privit în jur şi faţa i s-a luminat de un zâmbet cald, remarcând surpriza pe care i-a făcut-o fabrica, etalând în mijlocul standului o splendidă cutie de bomboane, îmbrăcată în mătase albă cu stema regală“. De departe însă, cea mai deosebită creație în materie de ciocolată erau figurile Novitas: „Privindu-le oricât de aproape, îţi dau impresia unor preţioase bibelouri. Sunt mici statuete, delicat pictate, pe care le-ai putea confunda cu cele de Sevres, dacă n-ai şti unde te afli. În realitate sunt din cea mai bună ciocolată cu un înveliş de ceară, care are proprietatea să conserve ciocolata timp îndelungat“, erau descrise în publicațiile interbelice.
La sfârșitul anului 1947, fabrica Hess a fost confiscată, fiind trecută în subordinea Casei de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice de pe lângă Reprezentanța Comercială a URSS. După 1948, Fabrica Hess a fost naționalizată, devenind în 1954 Întreprinderea de Produse Zaharoase Dezrobirea și din 1966 s-a numit Cibo.
De pe vremea în care fabrica se numea Cibo, ne-au rămas mai multe reportaje. De pildă, aflăm că, la începutul anilor ’70, prima unitate a fost supraetajată, reorganizându-se și dezvoltându-se liniile de producție, iar celei de-a doua unități i s-a adăugat o hală nouă, în 1968, pentru producția de ciocolată, dotată cu cele mai moderne utilaje existente în lume la acea vreme, aduse din import. Astfel, producția a crescut de la 1.700 de tone în 1938 la 25.000 de tone în anul 1982. La Întreprinderea de produse zaharoase Brașov se produceau în acei ani 23 de sortimente de caramele, bomboane cu miere, cu cream de lapte, cu fructe „Rapido“, cu gem de vișine și căpșuni, 20 sortimente de drajeuri, printre care se numărau cele simple, „Mentola“ și „Citrodex“, care conținea cremă de caise, cu interior crocant etc. La capitolul ciocolată se produceau 58 de sortimente, între care ciocolată cu cremă de zmeură, lămâie, portocală, cu cremă lapte-cacao, cu cremă lapte-cocteil de ou, bomboane crem-salon trase în ciocolată, specialități cu arahide trase în ciocolată, pudră de cacao. Din același laborator erau livrate jeleuri cu spumă de fructe și batoane cu lapte și miere.
Pe lângă întreprindere funcționau o creșă și o grădiniță cu circa 100 de locuri, la dispoziția tinerilor se afla un cămin de nefamiliști dotat cu tot confortul, iar numărul locuințelor proprietate de stat și personală acordate oamenilor muncii a crescut an de an.
REGINA MARIA ȘI FABRICA DE CIOCOLATĂ
O altă fabrică de ciocolată care a făcut istorie cândva a fost Fabrica de Ciocolată Regina Maria. „Nu e fabrică mai populară decât fabrica de ciocolată Regina Maria. Proprietarii acestei industrii pur românești d-nii Roman Căpăţână şi Matei Alexandrescu sunt reprezentanţii adevăraţi ai spiritului de întreprindere românesc“, relata presa vremii, care amintea că, în Cartea de aur a fabricii, primele semnături au fost a Regelui Ferdinand, a Reginei Maria și a Principesei Ileana. Pe lângă ciocolată, vestita fabrică avea și o secție de modelaj, unde din ciocolată și zahăr se sculptau opere de artă: trăsura Daumont oferită Reginei Maria în anul 1921, statuia Reginei în zahăr, bustul Principesei Ileana. Aceste opere de artă se adăugau statuilor suveranilor, realizate din zahăr, care au fost dezvelite în anul 1924. Statuile aveau și un motto, încrustat în zahăr: „Români, păstrați Transilvania, păstrați Basarabia, păstrați Bucovina, păstrați Banatul... Pentru răscumpărarea acestor sfinte tesaure s'au jertfit 700 mii de vieti din neamul românesc. Fie memoria celor jertfiţi eternă. Regina Maria“, iar statuia principesei Ileana avea următoarea inscripţie: „Iubiţi Români, născută pe acest pământ, rog pe bunul Dumnezeu să-l binecuvânteze şi să-l aperea aşa cum doreşte sufletul meu. Ileana“, nota ziarul „Adevărul“ în iunie 1924.
Producţia de ciocolată, cacao, bomboane şi produse de patiserie era una considerabilă, ridicându-se la un milion de kilograme anual. „Adică 100 de vagoane de marfă lucrată aici în ţară, cu lucrători de aici, cu bani de aici, o întreprindere pur românească“, scria ziarul „Dreptatea“ în anul 1932.
CIOCOLATA UITATĂ A CAPITALEI
În perioada de început a regimului communist, în România a apărut și ciocolata Bucureşti. Fabrica din Capitală a început să se construiască spre sfârșitul anului 1961, clădirea fiind terminată în vara anului următor. Presa scria cu litere mari: „Primii muncitori şi specialişti care au venit atunci să ia locul ultimilor constructori-montori au prins pe faţada noii clădiri o firmă: Secţia de ciocolată a fabricii de produse zaharoase «Bucureşti»“.
Într-un reportaj realizat la noua fabrică aflăm și cum se produce ciocolata: după ce boabele de cacao au fost sortate pe calităţi, după mărime şi aromă, intră automat în prelucrare. Prima operaţie pe care ele o suferă este selectarea, impurităţile sunt înlăturate printr-un curent de aer, iar cele metalice cu ajutorul unor magneți puternici. Apoi se fac lucrările pregătitoare preparării, dintre care cele mai importante sunt prăjirea şi amestecul de varietăţi de boabe, în funcţie de reţeta dorită.
Autorul reportajului ne duce apoi în sectorul de preparare. „Aici se macină boabele de cacao. Un dezintegrator cu discuri şi o instalaţie specială cu valţuri produc o masă de cacao foarte fină. Granulele de cacao obţinute prin măcinare trebuie să corespundă, în funcţie de reţetă, unor dimensiuni de ordinul micronilor. Dar după măcinare, în loc de făină se obţine o pastă vîscoasă. E curios, macini boabe uscate şi obţii o pastă, ce-i drept foarte plăcută la vedere şi chiar şi la gust. De ce? Cacaoa conţine, ca şi sămînţa de floarea-soarelui, mari cantităţi de grăsimi“, ni se explică. Apoi, „într-o instalaţie specială, prevăzută cu un sistem electronic cu program, se întîlnesc pasta de cacao, zahărul pudră şi dacă e vorba de ciocolata cu lapte, atunci şi laptele praf. De-abia după ce iese din instalaţia de dozare, ciocolata în devenire începe să fie dulce. Numai că pînă să ajungă în tablete, ea se mai face o dată praf într-o altă instalaţie, în scopul de a se realiza un amestec intim între cacao şi zahăr. De-abia după aceea se obţine ciocolata, dar lichidă. În această stare, încălzită, ea este pompată la secțiile de turnare. Ea trebuie adusă la o temperatură de 31-32 grade Celsius pentru a favoriza formarea centrelor de cristalizare a untului de cacao. În timp ce se face această temperare, ciocolata trebuie agitată continuu pentru a răspîndi cristalele de unt în mod uniform în toată masa. Urmează turnarea în forme diferite, răcirea şi drumul spre maşinile automate de ambalare“.
Ideea sovieticilor: să înlocuiască untul din cacao cu cel din bumbac
Odată cu venirea comunismului, sovieticii au căutat metode de a înlocui untul de cacao din rețeta ciocolatei cu cel din bumbac, așa cum și cafeaua avea un substitut, respectiv „nechezolul“, iar salamul de carne era, practic, din soia. În publicația „Drapelul Roșu“ din 1964 citim cu stupoare cum oamenii de știință din URSS au găsit formula magică pentru producerea unei ciocolate ieftine: „Untul de cacao este foarte scump şi oamenii de ştiinţă caută de mult un înlocuitor al lui. Această problemă a fost rezolvată cu succes de colectivul Institutului de cercetări ştiinţifice în domeniul industriei uleiurilor din U.R.S.S. Producţia unei tone de ulei de bumbac revine de aproape 8 ori mai ieftin decît untul de cacao. Un neajuns însemnat era fluiditatea şi gustul specific ai uleiului de bumbac. Pentru mărirea vîscozităţii uleiului şi modificarea gustului lui, el a fost prelucrat cu hidrogen. Ciocolata preparată cu ulei de bumbac a fost degustată la Kiev. Degustătorii nu au putut deosebi tabletele de ciocolată preparate după rețeta obişnuită de cele obținute prin noua metodă“.