Politicianul - între popularitate şi putere

«Forţa oamenilor politici nu stă atât în valoarea reală a putinţei lor de a crea, cât în valoarea pe care oamenii le-o atribuie».

În volumul unu al cărţii sale „Bucureştii de altădată" (Editura Universul, 1927), Constantin Bacalbaşa vede drept evenimente majore ale anului 1891 morţile  lui I.C. Brătianu şi  Mihail Kogălniceanu. Din privirea aruncată asupra atmosferei din anul respectiv, Constantin Bacalbaşa trage această concluzie nemiloasă: „Cu stingerea lui Brătianu şi a lui Kogălniceanu viaţa politică a ţării nu s-a resimţit deloc, deoarece amândoi nu mai aparţineau, de câţiva ani, puterilor active şi creatoare ale societăţii româneşti". O comparaţie cu vremurile când cei doi „au ţinut aţintite toate privirile româneşti asupra geniilor lor" se impune. Autorul o face pentru a sesiza din nou, nu fără uimire: „Şi cu toate acestea, către sfârşitul vieţii lor, după atâtea fapte mari împlinite, după atâtea minuni ieşite din lucrarea lor patriotică, amândoi nu mai erau decât doi muritori ca toţi ceilalţi, demni cel mult de respectul ce se cuvinte la doi bătrîni care au fost".

Publicat în 1927, „Bucureştii de altădată" rămâne un document peste care istoricul perioadei Carol I şi al României moderne nu poate sări. Constantin Bacalbaşa a trăit-o ca jurnalist. Drept urmare, memoria sa oferă cititorilor interbelici, dar şi celor de acum fapte, mari şi mici, nu numai din experienţa sa directă, dar şi din societatea românească, aşa cum au văzut-o ştirile şi zvonurile, în România lui Caragiale şi ele un soi de ştiri. Din când în când, autorul se opreşte din istorisirea faptelor pentru a da curs nevoii de a medita asupra acestora. Doar jurnalist, gândurile sale n-au zbor, nu trec dincolo de clişeele gazetăreşti şi, deseori, de orizontul Conului Leonida şi al Efimiţei. În cazul celor doi mari bărbaţi de stat, explicaţia dată dispariţiei din atenţia contemporanilor merită însă luată în considerare.

Prăpastia dintre capitalul politic de pe vremuri şi cel de acum îşi are temeiul - crede Constantin Bacalbaşa - într-un adevăr de psihologie socială: „făgăduiala este mult mai curtenită de oameni decît realizarea". Un adevăr expus pe scurt, pentru a primi de îndată lămuririle mai largi, necesare: „Forţa oamenilor politici nu stă atât în valoarea reală a putinţei lor de a crea, cât în valoarea pe care oamenii le-o atribuie. Iată de ce oamenii cei mai populari în domeniul politic nu sunt acei cari au trecut pe la cârmă, ci acei cari aspiră să ajungă la ea. Oamenii nu răsplătesc nici odată cu încrederea, cu iubirea şi cu entuziasmul lor pe bărbaţii politici cari au săvârşit fapte mari, dar acordă toate acestea acelora despre cari cred că le pot săvârşi. Şi aceasta fiindcă o realizare materială oricât de măreaţă nu se poate ridica nici odată până la înălţimea închipuirii. Dacă mai adăogăm toate celelalte neajunsuri ale vieţii, vicisitudinile politice, greutăţile omului de guvern silit să realizeze, nu numai faptele folositoare de ordin general, dar mai ales dorinţele fiecăruia în parte, dacă ţinem seama că poftele individuale, - care sunt subiective deci fără caracterul preciziunei şi stabilităţii - sunt mai greu de mulţumit de cât interesele obşteşti reprezentate prin formule închegate, ne putem da seama de ce în general toţi bărbaţii politici ies nepopulari din guvern, chiar dacă au fost aduşi acolo de cea mai entuziastă popularitate. Speranţele aduc popularitatea contemporanilor, faptele realizate nu aduc decât aprobarea istoriei. Cauza este pentru că Istoria n-are decât judecata, pe când oamenii au sentimente".

Subscriu la aceste observaţii despre prăpastia dintre popularitatea unui politician înainte de a ajunge la putere şi dezamăgirea de după. Cu două mici, modeste observaţii: 1) Simpatia dinaintea ajungerii la putere îşi are una dintre cauze - dacă nu principala - în trasul pe sfoară al alegătorilor prin intermediul făgăduielilor fără acoperire. 2) Între popularitate şi putere, orice politician preferă puterea. Şi nu de puţine ori, între Istorie şi Putere, alege tot Puterea.