O viaţă printre prăjituri

Maestrul cofetar de la Scala, Dumitru Temciuc, face 94 de ani în octombrie. Aproape 80 dintre ei i-a petrecut printre mascote, amandine şi torturi Diplomat... Avea vreo 14 ani când a intrat

Maestrul cofetar de la Scala, Dumitru Temciuc, face 94 de ani în octombrie. Aproape 80 dintre ei i-a petrecut printre mascote, amandine şi torturi Diplomat...

Avea vreo 14 ani când a intrat ca ucenic la "cofetăria neamţului Streit", cea mai mare cofetărie din Iaşi, în anii interbelici. Odată cufundat în dulceaţa vieţii de cofetar, Dumitru Temciuc nu s-a mai dat dus cu niciun chip de lângă bomboane şi prăjituri glasate, aşa că azi să nu vă mire dacă-l găsiţi tot în cofetărie. În cofetăria lui, "Scala 2001", pe bulevardul Bălcescu, înghesuit în 50 de metri pătraţi, prin "bunăvoinţa" unor foşti asociaţi. Curios lucru însă: în cei aproape 80 de ani petrecuţi printre zaharicale, cofetarul n-a mâncat nicio prăjitură de la cap la coadă...

N-ai cum să-i găseşti cusur. Dichisit şi pus la punct, în halat alb, proaspăt călcat, Dumitru Temciuc e imaginea vie a "cofetarului prin excelenţă". Reţinut în vorbe şi-n mişcări, îţi spune, liniştit, povestea lui cu rădăcini în vremuri de demult. Aşază pişcoturile pe tortul Diplomat c-un fel de graţie pe care n-ai cum s-o ignori şi din mâinile lui ies adevărate minuni de ciocolată şi frişcă. Un om care-a ridicat cofetăria la rang de artă. Cea mai potrivită descriere îi aparţine. Şi o "scapă" aşa, subtil, printre detalii şi denumiri dulci de prăjituri: "Eu nu sunt un cofetar de duzină, sunt un cofetar adevărat!".

Ucenic la cea mai mare cofetărie din Iaşi

Născut în Bucovina, în 1913, Dumitru Temciuc n-avea cum să aibă o viaţă liniştită. Rămas fără tată, mort pe front, în primul război mondial, bucovineanul a dat examen la Liceul Militar din Iaşi, să se facă ofiţer, dar mama, "văduvă cu trei copii, n-avea de unde să plătească taxele", aşa că a trebuit să se reorienteze. A intrat ucenic la cofetăria "neamţului Streit, cea mai mare cofetărie din Iaşi, chiar în Piaţa Unirii, unde e statuia lui Cuza. Avea o terasă mare, mare, vara - cu ghirlande, cu pomi... Toată elita oraşului, primar, medici, avocaţi, toţi veneau aici!"

Vizită medicală, o dată la trei zile

"E o vorbă, că meseria se fură. Noi, ucenicii, eram toţi cu ochii pe meşterul cofetar: ce pune acuma? Ce face acuma? Vedeam tot şi ne notam repede reţetele. Dar meşterul te mai şi punea: fă-mi aia, dă-mi aia, adu-mi ailaltă... Şi, pe lângă că lucram în laborator cu meşterii, în fiecare după-masă, neamţul ne scotea la vânzare, în cofetărie". Dumitru Temciuc râde cu poftă, semn că şi-a amintit de-o treabă nostimă: "Era foarte bun patronul nostru, dar era şi foarte sever, în sensul că ne urmărea tot timpul. Adică, ajunsese să ne facă şi vizita medicală. Păi, aveam şi noi 16-17 ani de-acum şi, când mai aveam liber, ieşeam prin oraş, la plimbare... şi, ca să nu avem cumva legătură cu vreo persoană bolnavă, ne aduna, a doua zi, pe toţi ucenicii şi: <> "

"Scala", mărire şi decădere

De când intră ucenic la Streit, bucovineanul nu mai pleacă de lângă dulciuri. Retrocedarea Bucovinei, războiul... Dumitru Temciuc trece peste toate şi se întoarce, de fiecare dată, în laboratorul de cofetărie. Deţine, pentru puţină vreme, cofetăria lui, la Cernăuţi şi la Iaşi, pentru ca, la finalul războiului, să ajungă la Bucureşti, la faimoasa Cofetărie Angelescu, devenită "Scala" după naţionalizare.

"Era patron mare Angelescu. Avea cofetărie aici, cofetărie la Ploieşti, fabrică de ciocolată..." Zâmbeşte trist maestrul Temciuc. Şi el, şi cofetăria au trecut prin multe. Naţionalizată, trustizată, cutremurată în '77, vândută, "masacrată", la nivel de suprafaţă... Cofetarul le ştie pe toate. Că e aici, pe bulevard, de mai bine de 60 de ani. Viaţa lui e cu totul legată de soarta cofetăriei. Şi-l doare că a ajuns să-şi facă meseria în 50 de metri pătraţi, cât au, la un loc, un birou îngust, laboratorul şi spaţiul de vânzare. L-au păcălit foştii asociaţi: "Mi-au dat 52 mp, dar trebuia să mai primesc vreo 33. Mă judec cu ei de câţiva ani, dar dac-am intrat în horă, trebuie să joc".

"Acasă, prăjituri face nevastă-mea"

Maestru al artei culinare încă de pe vremea lui Ceauşescu, Dumitru Temciuc are o tolbă plină cu poveşti. Stau dovadă teancul cu diplome şi numeroasele fotografii de pe la expoziţiile cu bunătăţi, organizate la Caru' cu bere sau la Hanul lui Manuc. "Intram la 7 dimineaţa în laborator şi plecam seara la 9 acasă. Nu mă obliga nimeni, aşa voiam eu: îmi făceam orele de program, după care stăteam şi făceam piese de zahăr, ornamente pentru vitrină... Am brevet de meserie din 1942, că, pe vremuri, nu puteai să ai cofetăria ta dacă nu aveai brevetul ăsta afişat pe perete". Pus pe destăinuiri, maestrul cofetar mai are şi altceva de zis: "De când sunt eu în cofetărie şi lucrez, niciodată n-am mâncat o prăjitură întreagă. Eu gust. Gust siropul cu care se lucrează, gust crema, văd: are vanilie? Are arome? Are cutare? Dar să iau o prăjitură gata făcută, să o mănânc, asta nu". Şi acasă, acasă cine face prăjituri? "Nu eu. Acasă vreau să mănânc gata făcute. Dacă se face ceva dulce, face nevastă-mea".

De când sunt eu în cofetărie şi lucrez, niciodată n-am mâncat o prăjitură întreagă
Dumitru Temciuc

Elena Udrea şi amandinele

Dacă-l întrebi care-i "dulcele" lui preferat, meşterul îţi răspunde "ca la carte", ca nu cumva să nedreptăţească vreo bunătate de prăjitură: "Îmi plac toate cele pe care le fac. Dar pot să spun ce preferă clienţii: amandinele, mascotele, prăjitura Bibescu, indienele cu frişcă...". Şi că veni vorba de amandine, cofetarul mai ştie o poveste, despre care a curs multă cerneală anul trecut, pe vremea asta: "Când a fost Băsescu bolnav, a trimis pe secretara lui, pe Elena Udrea, să ia amandine. Eu nici nu ştiam că ea e Elena Udrea atunci. Şi zice:
<> ".