O altă soră vitregă: Italia
0Teoretic, Italia capitalistă ar fi trebuit să se uite chiorâş la Rusia bolşevică. Practic însă, Italia capitalistă nu mai ştia cum să intre în voie Uniunii Sovietice.
Ori de câte ori, în ultimii ani, a scăpărat în România postdecembristă scânteia unei discuţii despre relaţiile noastre cu Marile Puteri ale lumii, m-am pronunţat categoric împotriva abordării în termeni sentimentali. Statele - am ţinut să afirm - n-au sentimente. Statele au doar interese. Această credinţă mi-a fost întărită de argumentele tari, puse la dispoziţie de cartea „Relaţiile diplomatice româno-italiene. 1918-1940", iscălită de Lilian Zamfiroiu, ministru-consilier în cadrul Delegaţiei Permanente a României pe lângă UNESCO.
Împrumutat de la teza de doctorat, titlul pare astfel ales încât să ţină la distanţă marele public, prin esenţă îndărătnic când e vorba de a cumpăra cărţi de specialitate, excepţie făcând, desigur, cele care-l învaţă cum să câştige fără să muncească şi să aibă succes la femei fără un ban în cont. Cartea lui Lilian Zamfiroiu e însă un eseu care poate şi trebuie citit şi de marele public. Deşi a susţinut teza la Istorie, autorul nu e un istoric cu patalama la mână. E diplomat şi ziarist - ar zice Nicolae Manoescu, şeful lui Lilian Zamfiroiu la Ambasada UNESCO, şi, totodată, îndrumător într-ale scrisului al tânărului autor. E ziarist şi diplomat - zic eu, care am lucrat, la un anume moment, cu gazetarul Lilian Zamfiroiu. Dubla ipostază a lui Lilian Zamfiroiu sau, mă rog, pentru a da satisfacţii şi profesorilor îndrumători ai lucrării de doctorat, tripla ipostază - de istoric, gazetar şi diplomat - se regăseşte din plin în această carte, lansată lunea trecută la sala Gafencu a MAE din Bucureşti.
Graţie nebănuitelor virtuţi de moderator dovedite de Nicolae Manolescu, lansarea, condamnată, ca multe sindrofii de acest gen, să-şi dea duhul într-o atmosferă de izmeneală diplomatică, s-a dovedit o dezbatere vie, nu lipsită de umor. Dacă ai întreba un simplu cetăţean al complicatei noastre patrii ce crede el despre Italia, mai mult ca sigur te-ai pricopsi cu un răspuns în care sintagma sora noastră Italia ar deţine un loc fruntaş.
Frate, frate, dar brânza-i pe bani!, zice o veche învăţătură românească, de pe vremea când, probabil, brânza era mai scumpă ca acum. E valabilă ea, învăţătura asta, şi în cazul surorilor? Cartea lui Lilian Zamfiroiu ne răspunde afirmativ. Nu ştiu dacă în anii interbelici Italia va fi fost sora mai mare sau sora mijlocie a României. Sigur e însă că ea a fost mai rea decât o soră vitregă. Şi când spun asta nu mă refer la mult cunoscutul sprijin dat de Italia, începând cu 1927, revizionismului maghiar, împotriva României, dar şi împotriva Dreptăţii, ci la altceva, mult mai grav, deşi mai puţin cunoscut: reticenţele Italiei de a ratifica Acordul de la Paris, din 28 octombrie 1920, care recunoştea Unirea Basarabiei cu România. Articolul 9 al Tratatului prevedea că intrarea în vigoare se va realiza numai după depunerea documentelor de ratificare de către statele semnatare. Se înţelege că ratificarea şi de către Italia era pentru România de un interes vital. Şi cu toate acestea, deşi atât la Roma, cât şi la Bucureşti, se vorbea, la festivităţi, de originea comună, de daci şi de romani, de Lupoaica şi de Columna lui Traian, sora noastră Italia a ratificat Tratatul abia la 9 martie 1927, după şapte ani, aşadar; şi atunci la capătul unor insistenţe umilitoare din partea României, dar mai ales cu preţul unor importante avantaje comerciale.
Cum se explică reticenţa Romei de a ratifica un Tratat vital pentru Bucureşti? Ne răspunde eseul lui Lilian Zamfiroiu. Teoretic, Italia capitalistă ar fi trebuit să se uite chiorâş la Rusia bolşevică, ţară care avea drept ţel asumat declanşarea Revoluţiei proletare mondiale. Practic însă, Italia capitalistă nu mai ştia cum să intre în voie Uniunii Sovietice. Pentru că Italia avea mari interese economice în Uniunea Sovietică. Şi amărâta de Românie, cea îndemnată de Italia şi de alte mari puteri să ţină piept pericolului bolşevic la hotarele de Est ale Europei capitaliste, era sacrificată nemilos pe altarul acestor interese.