Necesara reabilitare a ghilotinei

S-ar putea crede că ghilotina a fost inventată în scopuri malefice. Nimic mai fals.

Istoria cunoaşte nu numai personaje, dar şi obiecte, nedreptăţite în posteritate. Cel mai bun exemplu: ghilotina. Când spui Revoluţia franceză spui ghilotină. La teribilul instrument ajunsese la un moment dat să se programeze execuţii publice dis-de-dimineaţă, pentru a face faţă listei lungi de aşteptare a celor care urmau să li se taie gâtul. Plecând de aici, s-ar putea crede că ghilotina a fost inventată în scopuri malefice. Nimic mai fals.

Cuvântul ghilotină vine de la doctorul Joseph-Ignace Guillotin, deputat în Adunarea Constituantă din partea Parisului. Domnul cu pricina nu e inventatorul ghilotinei, cum s-ar putea crede, ci susţinătorul unui proiect de lege privind introducerea acestui dispozitiv pe cât de eficient, pe atât de curat, în execuţiile capitale din Franţa. Joseph-Ignace Guillotin a prezentat maşina destinată decapitării celor condamnaţi la moarte din felurite motive în şedinţa Adunării Constituante din 28 noiembrie 1789. S-ar putea crede că doctorul Guillotin a susţinut introducerea ghilotinei prin nevoia de a mări randamentul execuţiilor capitale dictate de Revoluţia Franceză. Nici vorbă.

Când s-a înfăţişat propunerea şi, mai ales, când s-a discutat în Adunarea Constituantă, Revoluţia nu ajunsese în faza Terorii. Suntem - atenţie - în 28 noiembrie 1789! Revoluţia se mai afla în etapa entuziasmului delirant. Joseph-Ignace Guillotin a prezentat deputaţilor ghilotina drept anexă la un proiect de lege. Un proiect de lege înscris în seria măsurilor adoptate de Adunarea Naţională şi de Adunarea Constituantă sub semnul măreţii idei de Libertate, Egalitate, Fraternitate. Iniţiatorul Proiectului a cerut reprezentanţilor naţiunii să purceadă la o revoluţie şi în planul execuţiilor capitale. O Revoluţie cu două obiective majore, ambele stând sub semnul umanismului:

1) Eliminarea chinurilor inutile şi ruşinoase la care era supus condamnatul la moarte. Până atunci, în transpunerea în practică a condamnărilor la moarte se apela la spânzurare, sugrumare, stâlcirea în bătăi cu bare de fier. Prin întreaga sa alcătuire, ghilotina elimina toate aceste aspecte chinuitoare şi dezonorante din perioada Vechiului Regim. Condamnatul vâra capul în dispozitiv. Dispozitivul, acţionat de călău, lăsa să cadă lama grea şi ascuţită ca briciul pe grumazul victimei. Şi gata! Omul murea imediat, fără să se chinuiască, dar mai ales fără să se simtă umilit în demnitatea sa de Om. Ba chiar, Joseph-Ignace Guillotin pretindea că, înainte de a ajunge pe Lumea Cealaltă, condamnatul se simţea bine. Aceasta deoarece, în clipa când pica lama, el, condamnatul, împărtăşea „senzaţia unui suflu lejer de răcoare pe ceafă".

2) Asigurarea prin lege a egalităţii cetăţenilor în faţa pedepsei capitale. Vechiul Regim era unul al gravelor, revoltătoarelor inegalităţi nu numai în materie de avere, ranguri, dar şi de execuţie. Oamenii de rând, de exemplu, erau spânzuraţi sau chiar arşi de vii. Nobilii însă aveau privilegiul de a fi decapitaţi: cu securea sau cu sabia. Punând capăt acestei realităţi anacronice, Adunarea Constituantă decretează, la 21 ianuarie 1790, abolirea deosebirii de clasă în privinţa execuţiilor capitale. Într-o altă şedinţă, cea din 3 iunie 1791 (Revoluţia Franceză a stat sub semnul deliberării democratice şi în materie de execuţii), la propunerea deputatului Lepeletier de Saint-Fargeau, se decide că orice condamnat la moarte va fi executat numai şi numai prin ghilotinare. Joseph-Ignace Guillotin moare în 1814, la vârsta de 76 de ani.În patul lui, cum se spune.

Ce păcat! N-a avut şansa de a trăi plăcerea pe care ţi-o dă „senzaţia de suflu lejer de răcoare pe ceafă!"