Manele în economie

Apelăm la bătrânul FMI să ne suplinească incompetenţa. Undeva, într-un studiu despre Dimitrie Cantemir, Constantin Noica vorbeşte despre „lăutărism” în cultura română. Îl descrie, cu un soi de ironie paternă, ca fiind calitatea noastră, a românilor, de a înţelege şi apoi a trece cu uşurinţă pe deasupra lucrurilor.

O fi bine, o fi rău, rămâne oricum parte a aceluiaşi „duh straniu, cel care pluteşte peste spaţiul românesc” ca şi „închiderea care se deschide” prin care defineşte în altă parte satul românesc. Deschiderea naivă spre a accepta  punctele de vedere ale altora mă face să privesc dezbaterea publică despre economie, de la noi, prilejuită de criză fireşte, ca pe o manifestare de „lăutărism”, presupunând că cei ce se exprimă ştiu câte ceva despre ce vorbesc. Din păcate, constat însă că pe zi ce trece ea se transformă în lăutărie. Manelele economice sunt cântate pe toate vocile de oameni ce se cred serioşi sau care ar trebui să fie măcar conştienţi de seriozitatea funcţiei lor. Am transformat chestiunea finanţării externe într-o telenovelă neghioabă, de parcă nu ar fi vorba de propriul viitor. Uităm de implicaţii şi consecinţe sau le hiperbolizăm din interese înguste, de moment. Se încrucişează săbiile procentelor din PIB şi a cifrelor folosite haotic, se citează alandala autorităţile în materie, se lasă o ceaţă deasă în care orice decizie devine posibilă.

Eu unul m-aş întoarce la abecedar. Pentru ce avem nevoie de bani? Pentru ca o creştere economică sănătoasă să ofere o calitate mai bună vieţii oamenilor. Care sunt resursele certe, probabile şi potenţiale de care dispunem? Sursa de creştere este, într-o măsură covârşitoare, economia privată. Nu mă costă nimic să o las în voia ei. Adică să debirocratizez, să dereglementez şi să descentralizez, deci să cheltuiesc mai puţin. Reducând strict doar cheltuieli de colectare şi administrare a veniturilor bugetare, s-ar putea obţine între 6 şi 6,5 miliarde. Apoi micşorez taxa unică pe venit la 10% şi TVA-ul la 15 %. Aşa cum o demonstrează exemplele recente în materie, veniturile bugetare cresc. Birocraţia cu inerţia ei susţine că aceste măsuri ar dezechilibra bugetul. Papagalii politici o repetă şi ei la nesfârşit. Fals! Cred că astfel ar fi colectate încă 2,2 miliarde, cam 1,5% din PIB. Ne mai spune bugetul (deşi aici avem de-a face oarecum cu steagurile lui Pristanda) că 10 miliarde de euro sunt alocate investiţiilor, inclusiv cele 31 de milioane din care SPP-ul îşi face sediu şi biserică lângă Cotroceni. Vă propun să mai căutaţi. O să râdeţi şi o să vă înfuriaţi. Totodată, statul, atunci când investeşte, plăteşte între de două şi de 10 ori mai mult decât un investitor privat care ar face acelaşi lucru, în funcţie doar de tupeul şi lăcomia celor două părţi contractante. Anul trecut, prin fundaţia mea, am reconstruit o şcoală distrusă complet de inundaţii undeva în nordul Moldovei. Oricum sunt un excentric care nu dă şpagă şi cum în acest caz ar fi trebuit să-mi dau singur, m-a costat de 3 ori mai puţin decât devizul oficial. Şi de aici din capitolul investiţiilor pot rezulta circa 5 miliarde.

Până acum am enumerat doar sursele certe, vreo 13-14 miliarde. Ele sunt doar exemple, raţionalizarea fiscalităţii poate elibera multe altele.

Resursele probabile provin din diversele forme de finanţare internă şi externă a administraţiei centrale şi mai ales a autorităţilor locale, odată ce creşte credibilitatea statului printr-o politică coerentă. Resursele posibile sunt cele ce ţin de voinţa politică, de la vânzarea a ceea ce a mai rămas la stat până la concesionarea lucrărilor publice.

Pentru că nu suntem în stare să facem toate acestea, apelăm la bătrânul FMI să ne suplinească incompetenţa şi să ne pună condiţii care atrag sărăcia pe termen lung.

Un tânăr jurnalist (adept al lui Milton Friedman?!) mă acuza că, în calitatea mea de oligarh rău şi urât, îmi doresc, cum spunea el, un stat eşuat. Greşit! Mi-aş dori un stat minimal puternic. Prin mâna întinsă la cerşit, statul, din păcate, a eşuat deja.