Video Lindenfeld, satul dispărut al nemților, cu povești tulburătoare. „Din Pădurea Boemiei, fantoma venise aici cu oamenii”
0Lindenfeld, un sat părăsit din Banatul Montan, ascunde o mulțime de povești tulburătoare. Comunitatea de boemi care l-a locuit a trăit un șir de drame, iar în cele din urmă s-a risipit. În ultimii ani, așezarea a fost reanimată de turiștii de pe Via Transilvanica.
Din anii ’90, nu a mai locuit nimeni permanent în satul Lindenfeld (județul Caraș-Severin) din Banatul Montan, după ce ultimul său locuitor, Paul Schwirzenbeck, a murit la vârsta de 85 de ani.
Singurii săteni care rămân în Lindenfeld
Vârstnicul, cu origini germanice, la fel ca majoritatea foștilor localnici din Lindenfeld, cu strămoși proveniți din regiunea Boemiei, s-a stins într-o împrejurare devenită anecdotică pentru cei care l-au cunoscut.
„Pavel nu a vrut să își părăsească satul, însă era nevoit, din când în când. Ultima dată, prin 1998, coborâse la Caransebeș pentru a-și ridica pensia și, mai umblând și bând, cum se mai întâmpla, a fost lovit de o mașină și a murit. De atunci, nimeni nu mai locuiește la Lindenfeld. Doar eu și cu nevasta mea am mai venit aici, vară de vară, cu oile și vacile să stăm aici”, povestește Vichente Jurchița, un cioban în vârstă de 85 de ani din satul apropiat Poiana, care în timpul verii „păstorește” așezarea pustie.
În Lindenfeld, numit și Câmpul cu Tei, o biserică romano-catolică în paragină și ruinele mai multor case înșirate de-a lungul drumului de pământ amintesc de „satul nemților”. Așa îi spuneau localnicii din Poiana, satul din vale, aflat la vreo cinci-șase kilometri.
Drumul dintre Poiana, localitate aflată la circa 15 kilometri de municipiul Caransebeș, și Lindenfeld nu a fost niciodată modernizat, astfel încât să poată fi folosit de mașini.
În trecut, o potecă mai largă urca abrupt prin pădure, legând satul românesc de cel al pemilor, urmașii coloniștilor germanici aduși aici de monarhia habsburgică la începutul secolului al XVIII-lea.
Satul reanimat de Via Transilvanica
Poteca a fost transformată cu timpul în drum forestier, pe care autoturismele nu pot urca din cauza șanțurilor și stării de erodare, accentuată cu fiecare ploaie.
„Deși s-a depopulat după Revoluția din 1989 și aici mai locuiește doar familia de ciobani din satul de jos, Poiana, ne bucurăm foarte mult că în ultimii ani, Lindenfeld a devenit un reper al rutei Via Transilvanica. Tot mai mulți turiști urcă aici, pornind dinspre Caransebeș, prin Poiana, apoi își continuă călătoria spre alte două sate foste ale pemilor: Gărâna și Brebu Nou”, spune Constantin, un profesor de educație fizică din Caransebeș, care aleargă adesea pe traseul spectaculos spre Lindenfeld.
Dascălul a organizat excursii cu elevii în satul părăsit, iar aceștia au putut descoperi aici vechea biserică, încă în picioare, dar și ruinele fostei școli, unde la sfârșitul anilor ’60 învățau vreo 40 de copii.
„S-a încercat o mică afacere să se facă aici în zonă, însă nu a prea mers. Aici, în bălăriile astea, a încercat cineva să-și reconstruiască casa părintească, dar a fost nevoit să întrerupă lucrările și nu le-a mai reluat. Voia să se mute aici. Locul este însă foarte bun pentru relaxare, iar nu departe de el, dar la capătul unor drumuri impracticabile ce urcă și coboară prin pădure, se află Gărâna și Brebu Nou, mai cunoscute ca destinații turistice”, povestește Constantin.
Ultimii boemi, apreciați de români
Localnicii din Poiana își amintesc cu nostalgie de vecinii lor din deal, chiar dacă în afară de Vichente puțini au mai urcat în Lindenfeld, curioși să vadă ce a mai rămas din „satul nemților”.
„M-am născut în Poiana și veneam adesea aici, la țarină, cu animalele. Erau tare gospodari și, de multe ori, nu se găsea la noi, cum erau ei alimentați aici. Aveau și apă trasă în fiecare casă și grajd, de la un bazin din vârful dealului. Puneau secară și cartofi, că porumbul nu se făcea la ei aici, creșteau vite și cai. Și făceau o pită nemțească, din secară, de nu o prindeai în palme”, își amintește ciobanul.
Nicolae Todorescu, un alt localnic din Poiana, a rămas și el impresionat, în trecut, de solidaritatea micii comunități din Lindenfeld.
„Copil fiind, urcam la Lindenfeld adesea. Îmi amintesc, într-o zi, cum, după slujbă, toată comunitatea mersese pe câmp să lucreze la construcția unui drum agricol al satului. Rămăsese în sat doar o bătrână. Era un adevărat rai acolo. Și acum este, păcat de casele care au fost distruse după plecarea nemților, începând din anii ’90”, spune vârstnicul.
La mijlocul secolului XX, aproape 90 de case erau locuite în Lindenfeld. Imediat după Al Doilea Război Mondial a început exodul, iar prin anii ’70, în lipsa drumului, cei mai mulți localnici se mutaseră deja la Caransebeș sau în sate mai accesibile.
Regimul comunist nu mai voia să investească în așezările considerate „neviabile” de munte, cu puțini locuitori, astfel că drumul așteptat de localnici nu a mai fost construit. Satul a rămas tot mai pustiu, izolat de pante abrupte și păduri, cu câțiva bătrâni care s-au încăpățânat să nu îl părăsească, rămânând să se stingă aici, odată cu satul.
Cum au ajuns boemii în Banatul Montan
Povestea satului Lindenfeld a început în urmă cu două secole, odată cu cea a altor trei sate ale pemilor: Gărâna, Brebu Nou și Wolfswiesen, ultimul dispărut după doar câțiva ani. În 1826, după cum arată profesoara Helga Weber, autoritățile graniței militare din sudul Banatului au solicitat popularea unor regiuni din Banatul montan.
Imigranților li s-au promis pământ arabil și fânețe, scutire de taxe timp de cinci ani, lemn de foc și de construcție gratuit, pășuni pentru vite, precum și alte facilități. În schimb, bărbații, după zece ani de scutire de serviciu militar, urmau să slujească toată viața ca „grăniceri” în cadrul comunității.
„Condițiile politice și economice nefavorabile ale vremii, care îi afectau mai ales pe cei fără pământ, i-au determinat pe mulți servitori, mici agricultori și meșteșugari din Boemia să-și părăsească țara. În primăvara lui 1827, strămoșii noștri din jurul orașelor Klattau, Pissek și Ellbogen, precum și din Bavaria, s-au îmbarcat la Viena pentru a veni în Banat. În toamna târzie a aceluiași an, 56 de familii germano-boeme au ajuns la Slatina-Timiș. Urmau să colonizeze: Weidenthal pe Cracul Brebului (882 m), Wolfsberg pe creasta Gărânei (955 m), Wolfswiesen pe Poiana Lupului (995 m), Lindenfeld pe Cracul Teiului (798 m) și Weidenheim, care însă nu a mai fost populat”, consemna dr. Helga Weber, în 1978.
Cum era prea târziu pentru a urca spre noile localități, imigranții germano-boemi au fost găzduiți peste iarnă în casele locuitorilor români din Slatina-Timiș. Istoricii germani au remarcat ospitalitatea acestor oameni simpli.
„Ei au încercat, cu succes, să-i învețe pe noii veniți cele mai necesare noțiuni de limbă română, având multă răbdare și îndemânare. O batjocură sau chiar un zâmbet față de o pronunție stângace nu vei vedea niciodată la un român. Pentru el, așa ceva ar fi un semn de necivilizație, de grosolănie...”, scria istoricul Peter Grassl.
În acea iarnă s-au legat primele prietenii între românii din Slatina și coloniștii germano-boemi, legături transmise apoi generațiilor următoare. Nici astăzi nu există locuitor din Brebu Nou care să nu aibă un „pretschin” (prieten) la Slatina-Timiș sau în alte sate românești, nota istoricul.
Satele boemilor, construite în inima munților
În primăvara anului 1828, peste 50 de familii de coloniști și-au ridicat adăposturi de necesitate în mijlocul unei păduri de fag. Tot atunci, alte familii au părăsit sud-vestul Boemiei pentru a se stabili în cele patru noi localități.
„Semințele aduse de acasă au fost cultivate pe singura suprafață neîmpădurită, Dealul Raida de pe Cracul Brebului. Coloniștii au curățat de mărăcini și buruieni terenul, numind această muncă ‘raida’. Clima era deosebit de aspră. Cerealele nu se prindeau, în schimb însă, cartofii, secara, ovăzul și inul mergeau bine. După ce în 1829, pentru fiecare familie, a fost construită câte o casă din bârne, a început defrișarea pădurilor. Recoltele proaste i-au descurajat pe coloniști, care au ajuns să fie dezamăgiți de noua lor patrie. În 1833 au primit permisiunea de a părăsi localitățile”, relata profesoara Helga Weber.
În scurt timp, toate cele patru sate au rămas părăsite. Germanii-boemi s-au risipit în Câmpia Banatului, în comunele Moritzfeld, Nițchidorf, Buziaș, Grădiștea, Bacova, Darova, dar și în alte localități din câmpie.
„Am urcat dealul, am răbdat foamea – de asta am plecat; altfel aș fi rămas mai mult în Weidenthal”, erau versurile unui vechi cântec al boemilor.
Climatul nefamiliar, febra intermitentă le-a îngreunat viața aici, suferind mult în lunile de vară. Treptat, coloniștii au început să se întoarcă în satele de munte, cu excepția Wolfswiesen, cea mai înaltă dintre ele, cu o climă prea aspră, unde nu a mai revenit nimeni.
„La 9 iunie 1872 a avut loc desființarea graniței militare bănățene. La acea vreme, satele germano-boeme aveau fiecare câte o școală (la Brebu Nou, fondată în 1834), cu o singură sală de clasă. În medie, aproximativ 100 de elevi erau instruiți de un singur învățător. De la sfârșitul secolului al XIX-lea, predarea s-a făcut în limba maghiară, iar după primul război mondial, când și Banatul montan a fost alipit României, s-a revenit la predarea în limba maternă”, arăta cercetătoarea.
Fantoma din Lindenfeld
În Al Doilea Război Mondial, mulți localnici au murit pe front. Alții, reveniți acasă, și-au găsit familiile devastate de foame, boli, sărăcie și de iernile grele.
Cimitirul satului, astăzi acoperit de jnepeniș, cu numeroase morminte ale tinerilor, păstrează drama trăită de locuitori în anii războiului.
Alte legende vechi, păstrate din bătrâni, oferă și ele perspective sumbre asupra Lindenfeldului.
„Un păstor de cai avea 36 de cai. Când ieșea cu ei la pășune – nu era tocmai întreg la minte – îi număra mereu și de fiecare dată ieșeau doar 35. Deci unul lipsea. Și când le-a spus oamenilor din sat că îi lipsește un cal, că nu știe unde este... ei i-au zis: ‘Ei, hai, trebuie să înlocuiești calul lipsă.’ Și, de teamă că lipsea un cal și nu-l mai găsea, omul s-a spânzurat. Și de atunci bântuie. Asta a fost încă în Boemia, în Pădurea Boemiei, iar fantoma a venit apoi aici cu oamenii și i-a speriat pe toți noii veniți în pădure. Toți se temeau de el. Se spune că odată a fost și pe aici – nu l-au văzut, dar le-a sărit în spate și i-a purtat cu forța, și el râdea, râdea, iar ei erau îngroziți. Așa s-a povestit, chiar și străbunica mea, Anna Heimerl, spunea această poveste”, relata o localnică.
Teiul străbun
După război, greutățile au continuat pentru mulți localnici. Unii au fost deportați în Siberia, pentru a munci la „reconstrucția URSS”. Nu s-au mai întors. Alții au avut de ales între a rămâne în izolarea micii comunități germane, tot mai ruptă de restul lumii, și a pleca spre Caransebeș sau Reșița. Unii dintre cei plecați au luat cu ei, ca amintire a locului natal, simbolul așezării.
„La Lindenfeld, care a fost întemeiat pe șaua numită Cracul Teiului, copacul străbun se afla în mijlocul satului. Așa îl numesc oamenii din Lindenfeld: ‘Asta era copacul străbun’, povestește Lorenz Tremmel, un țăran de munte care încă mai trăiește în sat și crede că Lindenfeld are un viitor mare – poate ca stațiune montană. El mai spune că, atunci când copacul străbun a fost tăiat, Max Girgl a plantat doi tei tineri în mijlocul satului, ca să nu se piardă Lindenfeld”, scria ziarul Neuer Weg, în 1978.
Mai muli tei poți fi văzuți și în prezent printre ruinele fostelor gospodării din sat.
„Jos, la Caransebeș, unde s-au stabilit majoritatea foștilor locuitori din Lindenfeld în ultimii ani, se află în fața casei învățătorului Friedrich Bartolf un tei care provine din cel plantat cu o rădăcină adusă din vechiul tei din Lindenfeld”, scria ziarul Neuer Weg, în 1978.
Din anii ’70, boemii au început să părăsească Gărâna, Brebu Nou și Lindenfeld, iar până în anii ’90 acestea au ajuns aproape pustii. În primele două sate, mai accesibile și mai populare, unele familii s-au reîntors. În Lindenfeld, liniștea care a acoperit vetrele fostelor case mai este tulburată din când în când de clopotul mișcat de vânt și de ATV-urile unora dintre turiști.