Johnny Răducanu: „Mi s-a propus să devin spion“

În cartea „Ţara lui Johnny“, marele jazzman Johnny Răducanu şi-a amintit cum cânta manele, cum a vândut pe străzi ziarul „Universul“ şi cum a muncit pe şantier. Johnny Răducanu a murit, dar şi-a lăsat în urmă portretul, într‑un volum apărut la Editura Vivaldi. Viaţa i-a fost conturată de două cuvinte: muncă şi boemă.

În copilărie, în anii 1938-1939, Johnny Răducanu (1931-2011) a fost angajat ca vânzător de ziare. Bătea străzile încălţat în tenişi şi îmbrăcat în salopetă albastră de bumbac, cu bretele, şapcă cu cozoroc şi cămaşă albă şi vindea ediţia de după-amiază a ziarului „Universul". A fost şeful unui grup format din copii armeni, greci şi evrei.

Un domn de la redacţie i-a învăţat cum să vândă „Universul": să nu răcnească la ştiri de genul „X şi-a omorât nevasta", ci să prezinte informaţiile fără înflorituri, cu decenţă. Uneori, mergea la Cafeneaua Franceză, unde tatăl lui îşi bea cafeaua alături de prieteni şi scăpa repede de câteva „Universuri".

La pubertate, a frecventat, după cum povestea, bordelul „Trei Roate" din Brăila. Îşi rezolva „problemele", plătind 25 de lei biletul de intrare. Îşi ascundea şapca de licean şi numărul matricol în geantă şi o aştepta pe Silvia, o blondă frumoasă, cu ochii albaştri şi părul împletit în două cozi. De Silvia mărturisea că s-a şi îndrăgostit la 16-17 ani.

În tinereţe, Johnny Răducanu a lucrat voluntar pe şantier, la Salva-Vişeu, unde căra, după normă, 60 de roabe cu pământ pe zi, în ploaie şi noroi. A mâncat pâine cu murături şi cartofi fierţi, dar n-a regretat niciodată acea perioadă, ba chiar a fost mândru că din palmele lui „răsăreau poduri şi viaducte".

Dat afară de comunişti

Imediat după acel episod, Johnny s-a înscris voluntar în Uniunea Tineretului Muncitoresc (UTM), pe 28 octombrie 1947, organizaţie care s-a transformat în Uniunea Tineretului Comunist. A fost exclus din UTM, după ce a luat cuvântul la un congres şi a spus că ştie că banii uniunii erau tocaţi prin bordeluri şi localuri de un oarecare tovarăş Metianu, prim-secretar UTM, omul Securităţii.

Johnny a fost numit duşman al poporului şi i s-a atras atenţia că umblă ostentativ în haine occidentale (purta un pardesiu englezesc de culoare kaki, cu epoleţi, adus de la Londra de un prieten, rugbist la Dinamo).

A debutat la contrabas în orchestra lui Sergiu Malagamba, cu un solo pe „Stardust Melody". A fost pianist la Café Einstein, în Berlinul de Vest, pianist pe nava Olteniţa, ce făcea croazieră pe Dunăre, între Viena şi Cernavodă.

Îşi amintea cu voluptate întâlnirile cu intelectualii, la restaurantul Mon Jardin, în anii '52-'53. Aici i-a cunoscut pe Eugen Jebeleanu, Nina Cassian, Zaharia Stancu, Camil Petrescu, Eugen Barbu, Marin Preda, George Vraca, Birlic şi Forry Etterle. Johnny Răducanu a trăit vremuri pe care le-a vrut toată viaţa înapoi.

Manelele lui Johnny

„Şi eu am cântat manele!" este titlul unui capitol din carte. Johnny Răducanu spunea că nu are nimic împotriva manelelor de azi, dar se mira când auzea manele cântate la chitară bas, clape şi baterie. „Formaţia standard pentru manele este alcătuită din tamburine, ţambal, contrabas, vioară şi clarinet", puncta artistul.

„Când eram copil", povestea Johnny Răducanu, „vedeam la Brăila, care era oraş turcesc, manele pe la toate colţurile". Fetele „dansau ca la balamuc", erau creole, frumoase „şi li se vedea tot ce e mai frumos la o femeie. Acele manele aş vrea eu să le revăd", spunea artistul, care a cântat manele în Occident, în anii '80 - piese selecţionate cu mare grijă, cu aranjamente muzicale la care muncea luni întregi.

Ultima întâlnire

Sicriul cu trupul neînsufleţit al artistului Johnny Răducanu a fost depus, ieri, la Biserica Sf. Silvestru din Bucureşti. Slujba de înmormântare va avea loc astăzi, în jurul prânzului, la aceeaşi biserică. După slujbă, sicriul va fi transportat la cimitirul Mănăstirii Cernica, unde muzicianul va fi înmormântat azi după-amiază.

Amintiri şi vorbe de duh

E adevărat că mi s-au propus tot felul de oferte de a fi informator al „bravei" noastre Securităţi româneşti, dar nu e mai puţin adevărat că mi s-a propus de mai multe ori să devin spion. Şi atunci am hotărât următorul lucru: nu voi fi niciodată informatorul Securităţii româneşti, pentru că era instituţia diavolului, ci voi fi spionul voluntar al poporului român. Şi aşa a şi fost. N‑am făcut decât cinste şi onoare poporului meu.

N-am să uit până voi muri momentul când a coborât din avion Louis Armstrong, cu restul formaţiei. Desigur, i-am fost prezentat de către ambasadorul Americii, care i-a spus că sunt un jazzman foarte cunoscut în România. Armstrong, cu zâmbetul lui liber ca al oricărui muzicant de jazz american, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus pe loc: „Hey, brother!", cuvinte care m-au făcut să plâng instantaneu.

Duke Ellington la Bucureşti: o revelaţie! La o petrecere, i-am explicat domnului Duke Ellington pe şleau ce e acela comunismul. E adevărat că Ellington mi-a spus: „Johnny, libertatea ta o găseşti în muzică, aşa că «forget about» comunism!" (n. r. - „Uită de comunism!")

„Fraţilor! N-am nimic că voi câştigaţi mii şi mii de dolari. Atât timp cât, spre deosebire de alţii, voi i-aţi câştigat prin muzică. Bravo vouă! Dar încercaţi să cântaţi manelele în aşa fel încât să le puneţi în reala lor valoare. Şi trebuie să reuşiţi, ca să nu vă înjure rumânii".

Fragmente din cartea „Ţara lui Johnny", Editura Vivaldi