Industria Cultului personalităţii
0“Mulţi şi-au tras câştiguri serioase din industria cultului personalităţii.''
Luni, 14 martie 2011, ca o prefaţă la noul număr al revistei „Historia", redactorul-şef, Ion M. Ioniţă, a organizat pe postul TV online al „Adevărului" o dezbatere despre Cultul personalităţii la Carol al II-lea şi la Ceauşescu. Pretextul taifasului de idei l-a constituit dosarul noului număr al revistei „Historia: Un mogul - Carol al II-lea", dedicat de mine Trustului de presă care-i asigura Regelui Dictator ducerea la bun sfârşit a intereselor sale, între care se detaşa cel de a fi cântat zi şi noapte de jurnalişti şi scriitori. Sincer să fiu, am răspuns invitaţiei lui Ion M. Ioniţă cu sentimentul că voi pierde aproape o oră din viaţă în chip inutil, chiar dacă plăcut. Un sentiment avându-şi rădăcinile în credinţa că o televiziune online nu e urmărită de nimeni. După transmiterea emisiunii, am avut surpriza să constat că televiziunea online a „Adevărului" are mulţi telespectatori. Am întâlnit cunoscuţi care mi-au spus că m-au văzut pe internet, o noutate pentru mine, deseori confruntat cu situaţia de a fi prezent la o emisiune TV fără ecouri în rândurile cunoscuţilor.
Click aici pentru a vedea dezbaterea video
La dezbatere a participat, sub îndrumarea (înţeleaptă, aş fi scris pe vremuri, dacă ar fi fost vorba de Ceauşescu) lui Ion M. Ioniţă, şi istoricul Adrian Cioroianu.
Adrian Cioroianu a reuşit să-i scoată din sărite pe istoricii perioadei interbelice printr-o poziţie destul de favorabilă lui Carol al II-lea, un personaj antipatizat de istoricii de azi. Spre deosebire de alţi intelectuali, Adrian Cioroianu nu e un susţinător otova al unei poziţii într-o dezbatere TV. Ca toţi cei dotaţi cu o inteligenţă mai mlădie, ştie să asculte şi chiar să accepte şi punctele de vedere diferite de ale sale. Această calitate (într-o lume românească dominată de părerism categoric, în genul celui de care suferă Cocoşilă din „Moromeţii") şi-a spus cuvântul şi în dezbaterea online despre cultul personalităţii lui Carol al II-lea. Graţie ei, dezbaterea convocată de Ion M. Ioniţă a fost ceea ce trebuie să fie orice dezbatere la care participă intelectuali: un prilej de a scoate idei noi, interesante, dintr-o ciocnire de poziţii, aşa cum două ciocniri de pietre năşteau, în preistorie, scânteia focului binefăcător. Una dintre idei, formulată de Adrian Cioroianu, a fost următoarea: Cultul personalităţii, atât la Carol al II-lea, cât şi la Nicolae Ceauşescu, a dat naştere unei veritabile industrii. O industrie care - ca să ne exprimăm în termenii economiei de piaţă - a asigurat numeroase locuri de muncă.
Într-adevăr, din cercetarea celor două momente de cult al personalităţii din Istoria României, am putut constata că numeroşi cetăţeni - de la scriitorii iscălitori de texte encomiastice până la regizorii montajelor literar-artistice - şi-au tras câştiguri serioase din industria cultului personalităţii. Adrian Cioroianu observa, de exemplu, că tablourile omagiale nu erau comandate pictorilor de Nicolae Ceauşescu, personal, ci de slujbaşii care voiau să-i facă o plăcere Conducătorului. Mihaela Antochi, producătorul general al postului Adevărul TV, un excelent profesionist de televiziune, cu care am lucrat la Realitatea lui Silviu Prigoană, ne-a făcut o surpriză plăcută. A procurat şi a difuzat la un moment dat două secvenţe semnificative Cultului personalităţii: una din spectacolul de la ANEF cu prilejul Zilei Restauraţiei, 8 iunie 1938, şi cealaltă, din montajul literar-artistic în cinstea lui Nicolae Ceauşescu de la Porţile de Fier. Urmărind cele două secvenţe, mi-am pus întrebarea: de unde au fost luaţi banii pentru astfel de paranghelii? E o întrebare pe care nu mi-aş fi pus-o înainte de 1989. Pentru că la vremea respectivă nu aveam ceea ce anii democraţiei şi ai economiei de piaţă mi-au dat conştiinţa de cetăţean plătitor de taxe şi impozite.
Indiscutabil, sindrofiile costisitoare de Cult al personalităţii, atât în cazul lui Carol al II-lea, cât şi în cazul lui Nicolae Ceauşescu, se făceau cu bani de la bugetul statului. Buget care, şi în dictaturi, e hrănit din munca fiecărui cetăţean. Adrian Cioroianu avea dreptate. Cultul personalităţii a dezvoltat o veritabilă industrie. O industrie care a produs doar vânare de vânt.