historia.ro - Goana după vrăjitoare - hobby-ul preferat al preoţilor inchizitori

«În această seară, Satan le urează bun venit bărbaţilor şi femeilor care vin să i se închine; ei se dedau banchetelor cu orgii şi experimentlor canibale, înainte de a se întoarce la casele lor pe mături magice.» Este Sabatul. Poveşti sau realitate? Dezbaterea încinge spiritele printre clericii de la finele Evului Mediu, iar presupuşii vrăjitori suferă consecinţele acestei dezbateri arzând pe rug.

Contrar unei idei larg răspândite, Biserica medievală n-a fost întotdeauna ostilă magiei. Numai clericii instruiţi puteau practica magia ritualică, doar ei puteau să citească cărţile de magie, redactate în latină, prin care se puteau invoca demonii. Cât despre vrăjitorii satelor, aceştia se găseau peste tot şi erau utili comunităţii pentru că ştiau să vindece diverse boli şi pentru că ştiau cum să pună blesteme asupra cuiva. Poate că unii au avut de suferit din cauza condamnării publice, dar nu putem vorbi de o persecuţie sistematică înainte de ultima perioadă a Evului Mediu.

Preoţi fanatici + secte imaginare = înflorirea rugurilor

Doctrina ecleziastică evoluează începând din secolul al XIII-lea în contextul luptei împotriva ereziilor: catarii, de exemplu, sunt din ce în ce mai diabolizaţi. Ei sunt acuzaţi că ar fi făcut un pact cu diavolul, că şi-au vândut sufletele acestuia. Vrăjitorii apar şi ei drept eretici pentru că şi-ar fi renegat credinţa în Dumnezeu. Apare astfel fantasma sectelor satanice care sunt în război împotriva societăţii creştine.

Cea mai veche goană după vrăjitoare datează din anii 1220-1230. Inchizitorul Germaniei, Conrad de Marburg, s-a autoconvins că o sectă, pe care el o numeşte Luciferieni, era activă în zona Renaniei. Acompaniat de doi asistenţi, acesta îi arestează pe suspecţi care, sub tortură, îşi recunsosc vina şi sunt arşi pe rug. Timp de mai mulţi ani, acest trio este sursa unui val de teroare ce străbate Germania, până ce Inchizitorul face o greşeală impardonabilă.

În timpul unei adunări a statelor din Imperiu, Inchizitorul îl acuză pe contele Heinrich von Sayn că ar fi fost văzut, în timpul unei orgii nocturne, încălecând un crab gigantic. Martorii îşi retrag însă declaraţiile, dar Inchizitorul, umilit, nu-şi recunoaşte eşecul. În iulie 1233, acesta moare în circumstanţe obscure.

În timpul secolului al XIV-lea, procesele pentru vrăjitorie se înmulţesc în Europa Occidentală, dar apar numai cazuri individuale şi nu se vorbeşte niciodată de vreo sectă. Abia la sfârşitul veacului se dezvoltă, în regiunile alpine, această idee a existenţei unei secte.

În dioceza Sionului începe, în 1429, prima mare vănătoare de vrăjitoare. Conform lui Hans Fründ, un cronicar din Lucerne, apar, în doar câteva luni, sute de suspecţi, bărbaţi şi femei care, sub tortură, recunosc că ar fi adoratori ai diavolului. Acesta li s-ar înfăţişa sub forma unui animal negru, urs sau berbec, căruia trebuie să îi jure credinţă. Demonul le ordonă să facă toate răutăţile posibile contra societăţii creştine - otrăvirea bărbaţilor, cauzarea de avort femeilor însărcinate, stricarea laptelui vacilor etc. Unii se transformă în vârcolaci, iar toţi masacrează copii în timpul unor ospeţe macabre. Pentru a se deplasa, vrăjitorii folosesc nu mături, ci scaune zburătoare.

Se pare că persecuţia a durat mai bine de zece ani, iar peste 200 de persoane au fost arse pe rug. Conform actelor de procedură care au supravieţuit timpului, condamnaţii nu erau decât persoane izolate, marginali, vraci sau evrei. Uneori era vorba şi de ţărani denunţaţi de vecini sau chiar de apropiaţi de-ai lor, care îşi reglau disputele pentru pământ sau certurile de familie.

Citeşte mai multe pe historia.ro