George Manolescu, un român care a devenit regele pungaşilor

Cine îl vedea pentru prima dată nu putea să nu fie impresionat de prestanţa sa, de înfăţişarea deosebit de agreabilă, de manierele impecabile şi eleganţa fără cusur. Din întreaga sa persoană se degaja o aură aristocratică, întărită şi de titlurile nobiliare pe care - pe jumătate impostor, pe jumătate mitoman - şi le aroga: era când prinţul Lahovary, când ducele de Otranto, când marchizul de Passano, când contele de Th

Dandy spilcuit până în vârful unghiilor, trage la cele mai scumpe hoteluri, frecventează cu aplomb saloanele cele mai alese, unde nu se pătrunde aşa de uşor. Pretutindeni înşală, fură, escrochează. Rulează sume imense la mesele de joc, acumulând câştiguri la fel de mari, pentru a pierde apoi totul într-o singură noapte. Are o constituţie atletică, practică artele marţiale, e pasionat de ambarcaţiunile cu vele şi - ultimă noutate - de bărcile cu motor, acceptă, când este cazul, duelurile. Cucereşte lesne inimile femeilor cu dare de mână, în nădejdea de a profita din plin de pe urma generozităţii lor, inclusiv pe calea unor aranjamente matrimoniale. Uneori i se înfundă şi este nevoit să cunoască infernul închisorilor. Se redresează însă de fiecare dată şi o ia de la capăt. Numele său (real)? George Manolescu. Un nume care avea să cunoască, la vremea respectivă, o popularitate greu de imaginat.

Intervalul de la încheierea conflictului franco-prusac (1871) până la izbucnirea Primului Război Mondial (1914) este pentru Europa apuseană o perioadă de stabilitate politică, de însemnate progrese ale ştiinţei şi tehnicii, de apariţii a unor forme noi, moderne, ale artei şi culturii, dar şi de un hedonism fără precedent. Gustul voiajelor şi spiritul de aventură se răspândesc neîncetat, memoriile şi jurnalele de călătorii exotice sunt la mare căutare, la fel, literatura cu caracter de senzaţie şi romanele de anticipaţie. Comunicaţiile devin tot mai lesnicioase graţie extinderii continue a reţelei de căi ferate, în vreme ce oceanele sunt brăzdate din ce în ce mai mult de marile pacheboturi. Cuprinsă de frenezie, lumea râde, cântă şi dansează, iar şampania curge în valuri. La spectacolele de cabaret nu se mai găsesc locuri, French cancan-ul face furori la „Moulin Rouge”. Parisul devine capitala „haute couture”. În artele vizuale şi cele decorative, ca şi în arhitectură, stilul Art Nouveau, cu volutele sale florale şi cromatica atât de vie, se impune triumfător şi tinde să devină un mod de viaţă.

Este perioada care, prin contrast cu tragedia cumplită ce va surveni în curând, va primi retrospectiv denumirea „la belle époque”. O epocă a poftei nemăsurate de viaţă, a plăcerilor şi lipsei de griji, mai ales în rândurile păturilor privilegiate, dar care avea să consemneze, ca revers inevitabil, pe lângă apariţia tensiunilor sociale, proliferarea infracţiunilor tot mai îndrăzneţe şi a infractorilor tot mai inventivi.

Copilărie sub semnul dorului de călătorii şi aventură

Nu întâmplător, unul dintre cei mai cunoscuţi dintre aceşti infractori, românul George (în acte Gheorghe) Manolescu, a văzut lumina zilei chiar în anul care marchează debutul unei epoci cu nume atât de sugestiv. În urmă cu 140 de ani, adică la 20 mai 1871, se năştea la Ploieşti, ca fiu al unui boiernaş scăpătat, devenit ofiţer de cavalerie şi mutat dintr-o garnizoană într-alta din pricina conflictelor cu superiorii, cel care avea să dobândească faima de „rege al infractorilor”. Informaţia e furnizată chiar de Manolescu, autor, cel puţin cu numele, al unor memorii, care, nu o dată comparate prin cutezanţa lor cu cele ale lui Casanova, aveau să devină la vremea respectivă un adevărat best-seller.

Click aici pentru a vedea cum a ajuns Manolescu să devină regele neîncoronat al pungaşilor