Elveţia nu-i ca România!

Sistemul politic elveţian s-a tot perfecţionat de pe la 1291 Incă sub impresia referendumului din 25 noiembrie, preşedintele Băsescu a dat o fugă în paradisul democraţiei directe din

Sistemul politic elveţian s-a tot perfecţionat de pe la 1291

Incă sub impresia referendumului din 25 noiembrie, preşedintele Băsescu a dat o fugă în paradisul democraţiei directe din inima Alpilor. Şi ne-a vorbit de acolo despre virtuţile sistemului elveţian. Este adevărat, elveţienii sunt chemaţi adesea la urne pentru a se pronunţa în diverse probleme politice şi economice. Elveţia este o ţară cu o excepţională calitate a vieţii şi cu o administraţie enervant de eficientă. Sistemul, aşadar, funcţionează.

Da, dar precum iarna nu-i ca vara, nici Elveţia nu-i ca România!

România modernă reprezintă proiectul de emancipare, încă nefinalizat, al unei elite burgheze. Statul elveţian este expresia voinţei unor mici comunităţi independente de a se alia, sub ameninţarea unor vecini puternici. Elveţia nu este un stat unitar, ci o confederaţie de 26 de cantoane, mici state care se guvernează independent. Dar care pun o mare valoare pe unitatea în cadrul Confederaţiei.

Cei pe care-i numim azi elveţieni, în realitate oameni de naţionalităţi diferite, au căutat să apere împreună libertatea fiecărei comunităţi de pe fiecare vale şi coastă de munte. Problema lor a fost cum să rămână uniţi fără a ştirbi însă libertatea cantoanelor. Şi au tot perfecţionat sistemul, cam de pe la 1291, de când primele trei comunităţi s-au aliat. N-a venit într-o zi un deştept care să spună că, gata, de mâine împărţim ţara în cantoane şi dăm referendumuri la popor!

Printre altele, sistemul referendar constituie o garanţie pentru păstrarea atribuţiilor lărgite ale cantoanelor în raport cu guvernul central. Elveţienii sunt un popor urbanizat, prosper, pragmatic şi cu un spirit civic ce i-ar face invidioşi pe mulţi vest-europeni.

Greu să-i păcăleşti cu teme populiste - deşi fobia antiimigraţionistă îşi face loc şi acolo. În orice caz, e imposibil să convingi nişte oameni atât de independenţi să urmeze agenda politică a unui singur om - asta în cazul improbabil în care vreunui politician elveţian i-ar trece prin cap să încerce o asemenea năzbâtie.

Ar mai fi de spus că acolo, preşedintele are un rol simbolic, fiind ales, pentru un mandat de un an, dintre cei şapte miniştri federali. Mulţi elveţieni habar n-au cine este preşedintele la zi al ţării lor - nu că asta i-ar afecta cu ceva.

Să nu ne luăm după aparenţe, sistemele politice nu pot fi translatate pur şi simplu! Mai bine am lăsa ca lucrurile să evolueze în mod natural în România, concentrându-ne pe eficientizarea administraţiei şi profesionalizarea partidelor.

Chiar preşedinta în exerciţiu a Confederaţiei, Micheline Calmy-Rey, i-a spus oaspetelui român, cu toată diplomaţia, că sistemul elveţian presupune un echilibru complicat între Legislativ, Executiv şi populaţie. Şi că, oricum, este unic în Europa!