De ce Ceauşescu?

Şi fără Ceauşescu, românii ar fi trăit, ar fi muncit, şi-ar fi educat copiii Ceauşescu mi-a distrus destinul. Voi spune asta cât voi trăi. La Revoluţie - sau ce-o fi fost - aveam 23

Şi fără Ceauşescu, românii ar fi trăit, ar fi muncit, şi-ar fi educat copiii

Ceauşescu mi-a distrus destinul. Voi spune asta cât voi trăi. La Revoluţie - sau ce-o fi fost - aveam 23 de ani. Ca atâţia alţi colegi de generaţie, a trebuit ca în anii următori să muncesc de două-trei ori mai mult şi să admit sacrificii infinit mai mari decât tinerii din vestul Europei, pentru a atinge un nivel de viaţă demn, la vârsta maturităţii. Dar chiar şi aşa, nu poţi spune că viaţa îţi e împlinită.

Nu suntem peşti de acvariu, nu putem să fim fericiţi doar cu propria noastră viaţă, într-un ocean de sărăcie, mizerie, nedreptate şi lipsă de speranţă. E ca şi cum ai putea fi fericit într-un palat aurit ridicat pe un morman de gunoi. (Este adevărat, multe cartiere "de lux" ale României arată cam aşa, dar e greu de înţeles despre ce fel de fericire poate fi vorba acolo…)

Toată această viaţă împlinită doar pe jumătate îşi are rădăcinile amare în marasmul economic, social şi uman lăsat de regimul lui Ceauşescu. De aceea este atât de şocant să vezi cum o parte însemnată dintre români îl plasează pe călăul destinelor lor şi ale copiilor lor pe primul loc în topul conducătorilor din ultimul secol. Şi te întrebi: de ce?

Poate fiindcă multor oameni li se pare că lumea a început odată cu ei şi se întinde până acolo unde pot vedea ei cu ochii. Am cunoscut cândva o persoană din fosta URSS, care-mi spunea, într-o română slavizată, că oamenii ar fi trăit şi acum la lumina gazului lampant, de n-ar fi fost puterea sovietică, aceea care a adus "lampa lui Ilici". Pur şi simplu nu putea să-şi imagineze că electricitatea ar fi ajuns oricum, indiferent de regimul politic!

Poate că foarte mulţi români nu pot înţelege că şi fără comunişti, şi fără Ceauşescu, oamenii ar fi locuit în case sau blocuri, ar fi mers la serviciu, şi-ar fi dat copiii la şcoli. Şi poate că ţara ar fi fost mai bine aşezată, fără industrializarea forţată, fără aruncarea elitelor în puşcării, fără politica ateistă, fără distrugerea satelor şi a moştenirii istorice din oraşe.

Prin plasarea lui Ceauşescu pe locul unu se vede bine dorinţa românilor de autoritate - faptul că mulţi dintre ai noştri tânjesc încă după un tătuc protector, dar care ţine şi harapnicul într-o mână. Iar asta trebuie să ne dea serios de gândit, la 18 ani de la prăbuşirea celei mai odioase dictaturi europene de după cel de-al Doilea Război Mondial (poate, exceptând Albania lui Hodja).

Înseamnă că românii nu au reuşit încă să întărească acel ţesut social de relaţii, comunicare, respect şi responsabilităţi, care stă la baza oricărei societăţi normale. Că România profundă continuă să aştepte de la altcineva să-i arate drumul fiindcă nu e capabilă să şi-l găsească de una singură.