Cum se fură o ţară. Trei metode sigure
0În plină luptă pentru economisirea banului public administraţia găseşte resurse nebănuite pentru a-şi alimenta conturile.
1. Achiziţiile publice. O sursă inepuizabilă de bani. Statul n-are fonduri pentru pensii, pentru concediul de creştere a copilului, pentru alocaţii sociale, dar face toate eforturile pentru a cumpăra mobilier nou în administraţie, maşini pentru şefii plictisiţi de automobilele vechi, plasme pe pereţi, ca să vadă directorimea meciurile. Viceguvernatorul Băncii Naţionale, Florin Georgescu, spunea recent că datoria publică a crescut cu 9 miliarde de euro în ultimele 9 luni. Din aceşti bani, 2,5 miliarde de euro s-au cheltuit pe investiţii. Ceea ce nu ar fi rău. Dar ce fel de investiţii? Drumuri, autostrăzi, şcoli, sau BMW X5? Aici e marea problemă, cinismul devastator al unor indivizi care, dacă au pixul în mână, taie de la gura copiilor şi aruncă banii pe cheltuieli inutile şi imorale. Datoriile le vor plăti generaţiile viitoare, directorimea politică se scoate pe două planuri: îşi arată puterea şi îşi umflă buzunarele proprii şi pe cele ale clientelei aferente.
2. Licitaţiile. Cel mai frumos mecanism de jefuire a unei ţări. Tu, minister, lansezi o licitaţie pentru lucrări publice. La drumuri sau autostrăzi merge ca focul. Toată lumea e disperată după drumuri, dacă spui că începi ceva, nu vei primi decât aplauze. După care începe dansul. Câştigă licitaţia firma cu preţul cel mai mic. Atât de mic încât nu-şi acoperă nici costurile de deplasare de la sediu la locul în care s-a organizat licitaţia. Firmele care chiar ar fi putut construi cu adevărat sunt eliminate din start. Nu trebuie economisit banul cetăţeanului? După care firma ieftină măreşte preţul de trei-patru ori prin contracte adiţionale. Că s-a scumpit motorina, că a plouat în Sahara, că drumul are prea multe curbe. Statul reuşeşte să facă doar primele plăţi, prin care se epuizează bugetul întregii lucrări. Băieţii deştepţi se aleg cu miliarde pentru că au scurmat puţin pământul, iar cetăţenii continuă să aştepte cu drag autostrada. Factorul politic e şi el fericit. Pe de o parte, a încasat şpaga pentru atribuirea contractului printr-o licitaţie falsă, pe de altă parte, contractorul îi devine un client pe care se va putea baza la viitoarele campanii electorale. Toată lumea mulţumită.
3. Exproprierile. Statul, mânat de dorinţa de a oferi cetăţenilor infrastructură, decide să construiască pe nişte terenuri. De obicei terenurile respective nu au cine ştie ce valoare. Dar, apare un investitor care cumpără totul cu mult înainte să se afle că statul tocmai se gândea să facă o şosea pe acolo. Când vine exproprierea, statul cumpără pământul la preţuri exorbitante. De multe ori, proiectul şoselei se modifică în mod frecvent pentru ca drumul să treacă pe proprietăţile tuturor celor interesaţi. Într-un judeţ, s-a construit un pod la 50 de kilometri distanţă de orice drum, pe principiul că odată şi odată se va trage şi şoseaua până acolo, dacă tot există podul.
Trăiască lupta anticorupţie!