Cu cât dai TVA-ul astăzi, maică?

Vlădescu le bagă sula în coaste, cum ar fi spus inegalabilul Ion Iliescu.

Politica fiscală a României a ajuns ca o legătură de ceapă tranzacţionată la tarabă, fie de micul producător Boc, fie de baciul Băsescu, fie de agricultorul independent Sebastian Vlădescu. În noroaiele de la Doljeşti, preşedintele a lămurit o bătrână mai keynesiană aşa de felul ei, cum e cu principiul „orice venit se impozitează" şi cum trebuie dat TVA „înapoi jos". Pe când toată lumea aştepta decretul de dat jos TVA, hop, premierul zice să mai stăm, să mai cugetăm, că nu se poate.

Iar Vlădescu le bagă sula în coaste, cum ar fi spus inegalabilul Iliescu, vorbind de impozitul progresiv ca soluţie de ieşire din criza bugetară. Acum, erezie mai mare pentru PDL, decât impozitul progresiv, nici nu există, iar Sebastian Vlădescu, un ministru care nu s-a născut ieri, ştie prea bine în a cărui biserică s-a apucat să fluiere. Concluzia nu poate fi decât una, domnul Vlădescu se invită singur afară din guvern.

S-o fi gândit omul să lase pe altcineva să nu plătească salariile şi pensiile peste câteva luni. Dar nici Boc nu se dă bătut şi îl ţine pe mai departe în funcţie, aşa, să-i facă în ciudă.

Ce să mai zică economia, o bătrânică abandonată sub viitura crizei mondiale? Mai e vreun om de afaceri care să aibă curajul unei investiţii în condiţiile în care taxele şi sistemul de impozitare se schimbă de trei ori pe zi? Mai vorbim de relansare, de planuri de ieşire din criză, pe când toată guvernarea se străduieşte să scufunde în haos tot ce mai mişcă-n ţara asta?

Spre deosebire de popor, economia nu poate fi păcălită cu promisiuni electorale. Nu poţi să-i zici azi una şi mâine alta, are nevoie de predictibilitate, de stabilitate, de viziune pe termen lung. Nimic din toate acestea nu se regăseşte în abordările guvernanţilor. Nici Opoziţia nu dă pe dinafară de soluţii. PSD şi PNL preferă să comenteze de pe margine aşteptând ca Puterea să se erodeze iremediabil. Societatea civilă nu cere responsabilitatea unei bune guvernări, iar, mai grav, elita economică a României evită să se implice în formularea unei strategii care să creioneze nu numai ieşirea din recesiune, dar şi
viitorul ţării.

Resursele de competenţă fiind atât de sărace la nivel decizional, devine clar că soluţiile trebuie asumate politic, dar găsite în afara competiţiei politice. Liderii partidelor au fost capabili în 1995 să semneze Pactul de la Snagov care a permis evoluţia euroatlantică a României. Consensul s-a bazat pe evaluările academice ale comisiei Postolache care a elaborat strategia de aderare a României la Uniunea Europeană. De ce o asemenea abordare a fost posibilă în 1995, când documentul a fost semnat de la Partidul Alianţei Civice al lui Nicolae Manolescu şi până la Partidul Socialist al Muncii al lui Ilie Verdeţ, şi nu este posibil acum pe o scenă mult mai simplificată?

Preşedintele Băsescu are în palmares semnarea unui pact pentru Educaţie. Este nevoie şi de unul economic.