Copilul Găbiţei nu s-ar fi dus la "4, 3, 2"

>> Palme d'Or-ul obţinut de Mungiu a spulberat o barieră psihologică. Lăsat aproape mut de filmul lui Cristian Mungiu, un jurnalist american de la "Washington Post" n-a mai putut să

>> Palme d'Or-ul obţinut de Mungiu a spulberat o barieră psihologică.

Lăsat aproape mut de filmul lui Cristian Mungiu, un jurnalist american de la "Washington Post" n-a mai putut să articuleze decât două cuvinte, până să cadă total în admiraţie: "Trăiască România!". O declaraţie politică pe care au fost incapabile s-o smulgă timp de 17 ani armate de politicieni trimise cu plocoane la Washington.

Filmul lui Mungiu a reuşit o performanţă uluitoare: a câştigat pentru România spaţii de publicitate pozitivă, gratuită, în toate publicaţiile importante de pe mapamond, care au scris sute de adjective măgulitoare.
Palme d'Or-ul obţinut de Mungiu a spulberat o barieră psihologică, un complex care îi împiedica pe cineaştii români să creadă că pot reuşi să câştige Marele Premiu de la Cannes.

Mungiu, creatorul acestui precedent fericit, nu le-a mai livrat de data aceasta occidentalilor un produs cinematografic despre o Românie care mestecă înjurături şi scuipă un produs naţional numit sarmale, ci o poveste cu oameni reali, care au tremurat de spaimă în faţa comunismului nevăzut, dar omniprezent. Filmul în care Dumnezeu a fost faultat şi scos pe tuşă de tovarăşi are scene tulburătoare şi răscolitoare pentru toţi cei care au trăit epoca şi au avut o soţie, o soră sau o prietenă care au trecut prin coşmarul avortului.

Comunismul redat de Mungiu nu se confundă previzibil cu imaginea lui Ceauşescu, antrenorul absurdităţii. E mai mult decât atât. Comunismul este prezent în râsul tovarăşilor miliţieni, în strigătul deraiat al tramvaielor cu suflet de fier care au capăt de linie crima, în aroganţa recepţionerei de la hotel, în pachetele de Kent şi duşurile la comun de la căminul studenţesc.

Cu un curaj nebunesc, venit dintr-o poftă sănătoasă de experiment, Cristian Mungiu a regizat poate cel mai important thriller psihologic al cinematografiei româneşti. Un film în care două femei fac o crimă şi ascund un cadavru.

Oare ce ar fi făcut nenăscutul copil al Găbiţei, dacă ar fi căpătat o şansă la viaţă? Probabil că nici nu s-ar fi dus astăzi la filmul lui Mungiu, ci s-ar fi uitat la "Die Hard 4", "Resident Evil 3" sau "Rambo 2". Ar fi zis că nu se duce la filme româneşti, că îl plictisesc, sunt proaste şi fără efecte speciale. Copilul ucis de Găbiţa ar fi împlinit astăzi 20 ani şi ar fi fost deja sătul de comunism, de la lecţiile de istorie, predate prost în şcoli. Sunt mulţi ca el.

Ţara noastră este percepută acum ca spaţiu din care vin cele mai surprinzătoare filme ale ultimilor ani. Dar tot aici există cele mai puţine săli de cinema şi cea mai redusă rată a intrărilor la cinematograf din UE. Vorba lui Mungiu: "E ca şi cum ai încerca să practici agricultura într‑un ghiveci".